CĂLĂTORIA CEA LUNGĂ

O dată pe an, primăvara, Isai îşi aduna familia şi dis-de-dimineaţă porneau în excursie. Nu era tocmai o zi de sărbătoare ziua aceea, deşi fiecare îşi lăsa ocupaţia. Ei făceau un drum de mai mulţi kilometri peste dealuri, spre un loc unde se oficia un serviciu religios. Ajunşi acolo, se închinau lui Dumnezeu, Îl rugau să fie bun cu ei în anul ce vine şi, deoarece credeau că Dumnezeu iubeşte jertfele, ei sacrificau prin ardere miei şi iezi frumoşi, pe care îi aduceau cu ei.

David avea cam doisprezece ani, când pentru prima dată a luat parte la acest serviciu divin. Fraţii mai mari mergeau înainte cu oile şi caprele ce trebuiau să fie sacrificate, iar David îi urma, împreună cu Isai şi cu mama sa.

- Mamă, zise David în timpul mersului, de ce mergem noi astăzi la acest serviciu divin? Ce înseamnă toate acestea?

- Serviciul acesta are o tradiţie veche, răspunse ea, căci poporul nostru îl face în fiecare an, în amintirea zilei în care a reuşit să scape din Egipt, aşa cum ţi-am povestit într-una una din zilele trecute. Ei n-au putut ajunge direct în ţara aceasta, ci au fost nevoiţi să parcurgă un drum lung de ani de zile, până ce au reuşit să se stabilească aici. În timpul acelor ani de pelerinaj s-au întâmplat o mulţime de lucruri şi le-a fost dat să înveţe multe despre Dumnezeu.

Ţi-am povestit ce bucuroşi au fost egiptenii, când au văzut că scapă de poporul nostru. Dar abia făcuseră un drum de două, trei zile, când regele şi-a schimbat gândul şi i s-a părut că a făcut o mare greşeală lăsând pe evrei să plece. Acum nu mai avea pe cine să trimită la făcut cărămizi pentru marile clădiri începute, la care încetase orice lucru. Niciun om din poporul său n-ar fi făcut un lucru pe care înainte îl făceau numai sclavii. De aceea s-a hotărât să-şi trimită armata pe urmele evreilor, ca să-i aducă înapoi cu orice preţ.

În timpul acela, poporul nostru ajunsese la ţărmul unei strâmtori a Mării Roşii şi se oprise din ordinul lui Moise, conducătorul lor, pentru a hotărî în care direcţie să meargă mai departe. În timp ce aşteptau această hotărâre, departe, la orizont, au zărit deodată ridicându-se un nor de praf, iar ici, colo, se vedea strălucind ceva, ca luciul unor arme. Îndată au înţeles ce putea fi.

Era regele egiptenilor, cu soldaţii săi, care goneau pe urmele lor, pentru a-i aduce înapoi, ca să-i forţeze să facă din nou cărămizi pentru clădirile lor uriaşe. Norul de praf se întindea spre miazănoapte şi spre miazăzi, formând un mare semicerc. Într-o clipă erau să fie toţi prinşi. În faţă era marea, iar în jurul lor valul de soldaţi egipteni, care le tăiau orice posibilitate de scăpare.

Atunci s-a întâmplat un lucru minunat. Vântul, care suflase toată ziua, a devenit deodată mult mai puternic şi, cum sufla cu forţă contra valurilor mării, Ie întoarse înapoi, aşa încât pe fundul mării se făcu o cărare care ducea până la celălalt ţărm al ei. La început au şovăit să treacă prin mare, dar Moise i-a încurajat să înainteze, căci altfel armata egipteană i-ar fi putut ajunge din urmă dintr-un moment într-altul. Fără să mai zăbovească, au intrat în mare şi în scurt timp toţi erau trecuţi de cealaltă parte a ei.

Abia au ajuns la celălalt ţărm, când au văzut pe egipteni ajunşi lângă mare, gata să urmeze cărarea din mare, aşa cum făcuseră şi ei. Atunci s-a întâmplat un alt lucru miraculos. Vântul îşi schimbă brusc direcţia şi bătu cu aceeaşi forţă în direcţia opusă. Tocmai când egiptenii se aflau în mare, valurile s-au întors în direcţia vântului, aşa încât, în câteva minute, cărarea pe care au mers a fost acoperită de ape. Ei scăpaseră, dar pentru egipteni nu mai era scăpare. Valurile i-au acoperit cu furie şi cu toţii s-au înecat înainte de a se fi putut întoarce.

Îţi poţi închipui ce mare bucurie a cuprins poporul nostru, când a văzut în ce mod minunat şi neaşteptat fusese scăpat din robie. Au înţeles că această scăpare nu se datora unuia dintre ei, ci au cunoscut mâna lui Dumnezeu în felul cum valurile dezlănţuite s-au întors peste duşmanii lor. În istoria poporului nostru, ziua aceasta este ca o piatră de hotar. Din primele zile de la eliberare, ei au înțeles, fără nicio umbră de îndoială, că Dumnezeu era cu ei, că i-a salvat în acea zi, pentru totdeauna, din mâinile vrăjmaşilor şi că va fi cu ei şi îi va călăuzi în tot timpul călătoriei, mergând în fruntea lor.

Totuşi, drumul nu a fost lipsit de greutăţi. Într-un timp, aproape că nu mai aveau ce mânca; dar tot atunci, peste tabăra lor s-a lăsat un mare stol de prepeliţe, aşa încât au putut prinde câte au vrut. Altă dată au găsit pe jos ceva ca nişte grăunţe albe şi dulci, care căzuseră din cer, aşa încât foamea le-a fost încă o dată potolită. Apoi, la sfârșitul unui marş lung de o zi, au observat că izvoarele, lângă care sperau să se oprească mai multe zile, erau secate. Nu găseai în ele niciun strop de apă. Atunci, din cauza setei, au început să se certe cu Moise şi mulţi doreau să se întoarcă în Egipt. Atunci Moise a lovit una dintre stâncile acelor munţi cu toiagul lui şi apa a început să curgă. Astfel, ei au fost scăpaţi, din nou, de la moarte.

În modul acesta şi pe multe alte căi, ei au început să priceapă că mâna lui Dumnezeu era mereu deasupra lor, ori unde mergeau, şi că prezenţa Lui era mereu cu ei, deşi nu-L puteau vedea. Adevărul acesta devenise pentru ei atât de real, încât Moise a hotărât să se facă un cort mare, care să fie casa în care să locuiască Dumnezeul lor şi în care să-I aducă zilnic jertfe. Cortul acesta a fost purtat din loc în loc şi adus în cele din urmă în ţara aceasta, atunci când s-au stabilit aici. La un astfel de cort mergem noi astăzi, să aducem jertfe aceluiaşi Dumnezeu bun, care a condus poporul nostru prin pustiu şi care Se îngrijeşte şi de noi, cei de astăzi.

În timp ce mama îi povestea lui David despre zilele de demult, se apropiau de sfârșitul călătoriei. Când ajunseră în vârful unui povârniș, văzură înaintea lor, pe celălalt deal, cortul despre care vorbiseră pe drum. Când au ajuns mai aproape, David a putut vedea că el este înconjurat din toate părţile de o pânză albă prinsă cu ţăruşi, formând un pătrat în jurul lui. Au intrat în acest pătrat, dar mai departe le-a fost interzis să meargă. În cort locuia Dumnezeu şi nimeni afară de preot nu avea voie să intre acolo. În faţa cortului era aşezat un altar mare şi pătrat, făcut din aramă. Peste focul ce fumega, lumea adunată îşi aşezase mieii sacrificaţi de preoţi. Isai, a urmat la rândul său, cu jertfele pe care le-a adus pentru familia sa, iar David îi urmărea toate mişcările şi se minuna de tot ce vedea. Era prima lui vizită Ia cortul în care locuia Dumnezeu.

După-amiază au pornit înapoi spre casă. Pe drum, David o rugă pe mama sa să-i spună ce se află în interiorul cortului.

- Cortul, a zis ea, este împărţit în două părţi, despărţite între ele printr-o perdea. În partea din faţă se află un sfeşnic mare de aur, aprins veşnic, şi o masă pe care se depun în fiecare zi jertfe. În partea din spate nu se află nimic altceva, decât o ladă mare de lemn, îmbrăcată peste tot cu plăci subţiri de aur. În ladă se află două table de piatră, în care Moise a săpat cele zece porunci, pe care Dumnezeu le-a dat poporului nostru în pustiu, mai înainte de a ajunge în ţara aceasta. Dacă dorim ca totul să fie bine şi să prosperăm în tot ceea ce facem, fiecare dintre noi trebuie să păzească aceste porunci şi să facă lucrurile scrise pe aceste pietre vechi, pentru că ele reprezintă voia lui Dumnezeu pentru strămoşii noştri şi pentru noi.

David ajunse acasă, la Betleem, după prima sa vizită la casa lui Dumnezeu şi după aceea, atât timp cât a trăit în casa părintească, în fiecare an a făcut această călătorie, cu tatăl şi cu mama sa şi împreună cu ei şi-a amintit de bunătatea lui Dumnezeu faţă de poporul Său în decursul anilor şi de prezenţa Lui care era cu ei acum, aşa cum fusese odinioară cu Moise în lunga călătorie prin pustiu.