Cerurile vestesc...

Constantin şi racheta

   De ziua de naştere, Constantin a primit un dulap nou din lemn de pin. Cu dulapul nu prea ştie Constantin ce să facă; este doar pentru păstrarea hainelor lui. Dar cartoanele, în care au fost ambalate bucăţile mari de dulap, sunt un cadou de naştere foarte bun. Monica, Cristina şi Antoniu cred tot aşa.

   - Poţi să construieşti din ele o casă de carton, propune Monica, şi ne jucăm de-a mama, tata şi copilul.

   Antoniu se strâmbă:

   - O rachetă este mai bine!

   - A, da, spune Cristina, şi atunci ne jucăm în ea de-a tata, mama şi copilul!

   - Tata, mama şi copilul, ei! o ceartă Antoniu. Este plictisitor!

   - Cartonul îmi aparţine mie! spune Constantin. Construim o rachetă, şi apoi ne mai gândim!

   Cu bandă de lipit, cutii cu acuarele, pensule şi bricege, cei patru  pictează, lipesc şi taie racheta lor în grădina lui Constantin. Ea primeşte o uşă basculantă şi o fereastră basculantă şi zimţuri, puncte şi pătrate, iar Monica pictează cele mai frumoase flori de jur-împrejur.

   - Acum cucerim luna! strigă Antoniu şi mişcă o sabie încoace şi încolo, pe care şi-a făcut-o din resturi de carton. Monica, Cristina, Constantin şi Antoniu se strecoară în rachetă.

   - Zece, nouă, opt, şapte..., numără Cristina startul rachetei.

   Dar Constantin se ridică.

   - Nu, spune el, eu cobor. Eu rămân aici. În cosmos este întuneric şi rece. Nu este făcut pentru oameni. Şi nici măcar nu este destul aer pentru mine acolo.

   - Ne strici jocul, se supără Antoniu.

   - Zburaţi voi singuri! le face Constantin cu mâna. Apoi are o idee.

   - Eu sunt staţia de pe pământ şi aud semnalele voastre luminoase.

   Cei trei zboară fără el în cosmos peste strada lor. Staţia de pe pământ Constantin însă stă tolănită comod în iarba moale. O bucuruză cu trei puncte se caţără pe vârful degetului lui Constantin şi îi gâdilă uşor pielea. Constantin se gândeşte: „Dumnezeu a făcut frumos pământul nostru pentru noi oamenii.”

Biblia zidită

   La marginea unui mic oraș italian, care era înconjurat de păduri de măslini, se plimba o doamnă. Când s-a apropiat de oraș, văzu un zidar care era preocupat cu restaurarea unui zid. Merse la el și discută foarte prietenos un timp cu bărbatul. La început, bărbatul se arătă și el prietenos, dar deodată fața lui luă o altă expresie. Femeia a luat din geanta ei o mică Biblie italiană și i-a înmânat-o bărbatului, cu asigurarea că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu înverșunare, bărbatul a refuzat cadoul și a spus că nu vrea să știe nimic de aceasta. Dar când femeia i s-a adresat foarte prietenos, a cedat. El lăsă chiar să i se treacă numele în Biblie și primi cadoul. Dar deabia îi întoarse străina spatele, că și ridică câteva cărămizi de pe zid, puse Biblia în spațiul gol, închise locul și zidi mai departe.

   Câțiva ani mai târziu veni o mare nenorocire peste acest oraș. Italia de sud este adesea zguduită de cutremure și la un astfel de cutremur se prăbușiră numeroase case. Mulți dintre locuitori au fost răniți, alții au fugit și au lăsat totul în urmă.

   Când refugiații s-au întors după cutremur, au stat în fața ruinelor orașului lor. Multe case au fost distruse și au trebuit să fie definitiv demolate din cauza pericolului de dărâmare. Conducerea a trimis experți, care au trebuit să cerceteze casele și zidurile rămase cu privire la siguranța lor.

   Pe unul dintre acești bărbați, la lovirea cu ciocanul, l-a surprins sunetul gol al unui loc dintr-un zid. Fiind de părere că este ascunsă o comoară acolo, sparse cărămizile. Și ce a apărut la iveală? O Biblie!

   El luă Biblia acasă și începu din curiozitate să o citească. Prin citirea Bibliei, Dumnezeu i-a vorbit inimii sale. Prin această carte, el L-a cunoscut pe Dumnezeu și pe Mântuitorul său. El s-a recunoscut în lumina lui Dumnezeu ca un păcătos pierdut, s-a pocăit și L-a acceptat pe Domnul Isus ca Domnul și Mântuitorul lui personal.

   Dragostea Domnului Isus, pe care a aflat-o în inima lui proprie, l-a îndemnat să slujească și altora și să le arate calea spre mântuirea lor. El a devenit colportor de Biblii.

   Într-o zi a întâlnit, fiind greu încărcat cu Biblii și cărți, o grupă de muncitori. El merse spre ei, îi salută prietenos, le arătă cărțile și le oferi spre vânzare. Mai mulți bărbați își cumpărară câteo carte; numai unul refuză foarte vehement.

   - Nu vreau să știu nimic despre cărțile dumnevoastră, spuse el. Am avut deja odată o astfel de carte, dar am ascuns-o într-un loc unde nici diavolul nu o poate găsi.

   Colportorul rămase uluit. Un gând îl străbătu. Să fie Biblia zidită?

   El scoase Biblia mică, pe care o purta în permanență la el, din geantă, o deschise și îl întrebă pe acel bărbat dacă nu cumva este numele lui. Zidarul a rămas ca încremenit. Imediat a recunoscut Biblia zidită de el.

   Acum, Dumnezeu îi vorbise pentru a doua oară! Era răscolit și nu îndrăzni să se împotrivească mai departe. La rugămintea lui, colportorul îi lăsă Biblia. Acesta i-o dădu cu inimă grea și se rugă în liniște cu seriozitate pentru zidar.

   Cu un sentiment de groază și venerație, zidarul duse cartea acasă. El începu să citească cu sârguință în ea. Și el a fost condus înaintea lui Dumnezeu din cauza păcatelor sale și a recunoscut că avea nevoie de un Mântuitor. El se întoarse la Dumnezeu, găsi pace și deveni un om fericit.

Urechea

   Ține-ți mâinile la amândouă urechile sau pune ceva în ele, astfel încât să nu mai auzi nimic. Încearcă odată – așa fără auz – să te miști în activitatea ta zilnică.

   Vei observa rapid cât de nesigur devii fără toate zgomotele obișnuite din jurul tău. Cât de mult pierzi, când nu poți să auzi!

   Gândește-te cum îi merge unui om care nu poate să audă, care este surd...

Dar cum funcționează urechea?

   Undele sonore, care ajung la urechea ta, aduc în vibrație în urechea ta o pielicică fină, întinsă: timpanul. De acolo sunt conduse vibrațiile apoi prin trei mici oscioare (ciocanul, nicovala și scărița) spre urechea interioară. Urechea interioară transmite undele sonore la nervi, care le duc la creierul tău unde le înțelegi.

   Gândește-te ce mare minune a făcut Dumnezeu acolo în urechea ta, încât tu poți auzi și înțelege toate diversele zgomote, sunete, limbi și muzică!

   „Te laud că sunt o făptură așa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale...” (Psalm 139.14).

   „Urechea care aude și ochiul care vede, și pe una, și pe celălalt, Domnul le-a făcut” (Psalm 20.4).

   Dacă Dumnezeu ți-a făcut urechea, atunci El dorește ca Tu să auzi ce spune El și să-L asculți.

   Cel mai bine este ca în fiecare dimineață imediat după ce te trezești să citești un capitol din Biblia ta și să-ți iei timp pentru rugăciune.

   „ ...El îmi trezește în fiecare dimineață, El îmi trezește urechea, să ascult...” Isaia 50.4.

   Cine are urechi pentru auzit să audă ce are Dumnezeu să-i spună, căci El pentru aceasta a făcut urechea.

Răspunsul lui Dumnezeu în telegramă

   Un tânăr telegrafist dintr-un mic oraş din Anglia a recunoscut starea pierdută a inimii sale. O noapte întreagă a petrecut-o nedormind. Era convins că avea nevoie de un Mântuitor. Astfel a mers dimineaţa la lucru cu rugăciunea vameşului pe buze: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Vremea plăcută, senină şi împrejurimea frumoasă nu-l interesau astăzi. El tânjea doar după pacea lui Dumnezeu. În timp ce se ruga întruna: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”, aparatul porni. El luă o telegramă de la „Herbert” din Windermere adresată către „T.J.” din Workworth: „Iată, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! - În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său.”

   O astfel de telegramă nu a văzut niciodată. Era adresată unei fete de casă, care în necazul inimii ei trimisese o scrisoare către fratele ei Herbert. Această telegramă aducea o binecuvântare dublă, căci sosi şi la tânărul telegrafist ca un răspuns direct din cer la rugăciunea lui. El a acceptat-o aşa, iar prin credinţa în Mielul lui Dumnezeu a găsit odihnă pentru inima lui.