Descoperiri pe poteca digului

   Indispus, Silviu merge greoi pe poteca de-a lungul digului. Datorită vremii mohorâte, triste, întunecate, nu vrea să apară la el nicio bună dispoziţie de vacanţă.

   - Vreme de noiembrie în mijlocul verii, suspină el încet. Măcar dacă ar fi acum aici Cristi, prietenul său cel mai bun! Atunci ar putea să probeze împreună noul său joc de şah, pe care i l-au dăruit bunicii luna trecută de ziua de naştere. Dar aşa...!

   Cu colţul ochiului, Silviu percepe o mişcare pe poiană. Curios se opreşte. Un iepure mic stă ghemuit sub protecţia unui tufiş de păducel pe labele din spate şi îşi freacă labele din faţă de năsuc. Poate la doi metri depărtare, un fazan ciuguleşte în iarbă.

   - O gâscă?

   Surprins, Silviu se uită la căpuşorul blond, cu cârlionţi, care deodată stă lângă el şi se uită la el curioasă cu ochii albaştri strălucitori.

   - Nu, nu este o gâscă, este un fazan, spune Silviu şi îi zâmbeşte capului cârlionţat.

   - Doru, un fa..., un fa..., o pasăre foarte mare! strigă micuţa. Silviu se întoarce.

   Un băiat puternic vine agale pe poteca digului. El este la aproximativ zece metri depărtare de ei.

   - Uite, îi cere micuţa fată fratelui ei mai mare, când el a sosit lângă ei, şi arată spre poiană.

   Fazanul sare de pe poteca digului pentru a se pune în siguranţă de copii. Iepuraşul îşi ciuleşte de asemenea urechile.

   - Pst, spune Doru micuţei sale surori şi îşi pune arătătorul pe buze. Apoi se ghemuieşte lângă micuţă şi îşi pune apărător braţul în jurul umerilor ei.

   „Fratele mai mare“, se gândeşte Silviu şi se uită cu atenţie la cei doi.

   Şoptind Doru îi povesteşte surorii lui ceva despre iepuraşi, despre mama iepure şi tata iepure, despre educarea celor mici şi aventura pe care trebuie să o treacă.

   „Un adevărat povestitor de poveşti“, se miră Silviu. El se surprinde asupra faptului că a ascultat încordat povestea lui Doru.

   Debora, aşa se cheamă sora mai mică al lui Doru, se cuibăreşte lângă fratele ei mai mare. Privirea ei se mişcă tot mereu încoace şi încolo de la el la animalele de pe poiană. Pare să absoarbă pe drept povestea lui.

   - Te afli adesea aici? se adresează Doru deodată lui Silviu.

   - De două sau de trei ori pe an, răspunde binevoitor Silviu. Uneori şi mai des.

   - Atunci cunoşti locurile de aici, nu-i aşa? întreabă Doru.

   - Puţin da, răspunde Silviu şi exagerează, căci cunoaşte regiunea ca pe buzunarul de la jacheta lui. Părinţii mei merg adesea cu mine la mare. Am astmă.

   - Este rău? întreabă Debora miloasă.

   - Ei, da, spune Silviu. Mă sufoc adesea. Totdeauna când se adună mai multe accese de astmă, plecăm în concediu de odihnă la malul mării.

   - Nu pierzi atunci mult de la şcoală? se interesează Doru.

   Silviu afirmă.

   - Materia trebuie să o învăţ singur. Dar învăţătorul meu este foarte înţelegător. El îmi trimite temele de casă prin E-mail şi eu îi trimit lui rezolvările şi primesc de la el notele.

   - În regulă, atunci trăieşti aproape mai mult la malul mării decât acasă?

   - Nu. Dar noi suntem adesea aici. De ce întrebi? întreabă Silviu interesat.

   - Noi nu cunoaştem aşa de bine locul şi am vrea să ştim dacă cunoşti poate locuri unde se pot vedea foarte bine animale care trăiesc aici neîngrădite, explică Doru. Este foarte captivant să observi diverse tipuri de animale, pe care le-a creat Dumnezeu, cum se mişcă ele, unde trăiesc, cum se apără de duşmanii lor naturali şi...

   - Te pot ajuta, afirmă entuziasmat Silviu. Exact aceasta îl interesează arzând şi pe el. Doreşte mult să devină mai târziu zoolog sau aşa ceva.

   - Şi crezi cu adevărat că Dumnezeu a creat animalele? Cercetător, el se uită la Doru.

   - Da, spune Doru puţin ezitând. Nu poate momentan să aprecieze ce vrea să spună Silviu.

   - Ei, atunci s-au întânit exact cei potriviţi, se bucură Silviu. Nu pot să înţeleg toată vorbăria că totul a luat fiinţă la întâmplare şi cândva s-a dezvoltat mai departe, izbucneşte el. Dispoziţia lui tristă de noiembrie în mijlocul verii este deodată alungată.

   - Nici eu, spune Doru.

   - Aveţi puţin timp? Atunci vă arăt laguna, îi invită Silviu.

   - Laguna? Aşa se numesc golfurile despărţite de mare prin stânci marine, se minunează Doru.

   - Aşa este, spune Silviu. Mlaştina în această regiune, care se află între mal şi dig, se numeşte tot aşa. Acum nu prea este mult de văzut acolo – dar poate avem noroc.

   - Desigur, avem timp! Doru devine imediat entuziasmat de acest lucru. El o prinde pe Debora de mână şi prietenii noi pornesc la drum.

   - Super, îi scapă lui Doru când ajung pe muchia digului şi pot arunca o primă privire spre lagună. Fascinat, ochii săi cuprind întregul teren.

   - Uite acolo! Silviu îl loveşte uşor pe Doru cu cotul şi arată spre marginea poienii.

   - Un fluierar, constată Doru cu privirea unui cercetător. Şi are chiar şi un pui lângă el! Bucuroşi, cei trei se ghemuiesc la marginea cărării şi se uită la tânăra familie de păsări.

   - Acolo clocesc două perechi de stoicari. De această dată, Doru este cel care descoperă cuibarele.

   - Ce fel de păsări sunt acolo? vrea să ştie Debora.

   - Acestea sunt gâşte sălbatice, explică Silviu. Le poţi cunoaşte după capul negru şi penele colorate în alb-maro-negru.

   Doru este mirat cât de multe animale sunt de descoperit pe un aşa mic spaţiu.

   - Este minunat cât de divers şi interesant a creat Dumnezeu totul, izbucneşte el cu entuziasm. Uită-te la spaţiul de viaţă de aici – acesta este un microcosmos unde totul este pus în concordanţă unele cu altele!

   - Exact! confirmă Silviu. Şi se bucură că a găsit un prieten care gândeşte ca şi el.