Constantin şi racheta

   De ziua de naştere, Constantin a primit un dulap nou din lemn de pin. Cu dulapul nu prea ştie Constantin ce să facă; este doar pentru păstrarea hainelor lui. Dar cartoanele, în care au fost ambalate bucăţile mari de dulap, sunt un cadou de naştere foarte bun. Monica, Cristina şi Antoniu cred tot aşa.

   - Poţi să construieşti din ele o casă de carton, propune Monica, şi ne jucăm de-a mama, tata şi copilul.

   Antoniu se strâmbă:

   - O rachetă este mai bine!

   - A, da, spune Cristina, şi atunci ne jucăm în ea de-a tata, mama şi copilul!

   - Tata, mama şi copilul, ei! o ceartă Antoniu. Este plictisitor!

   - Cartonul îmi aparţine mie! spune Constantin. Construim o rachetă, şi apoi ne mai gândim!

   Cu bandă de lipit, cutii cu acuarele, pensule şi bricege, cei patru  pictează, lipesc şi taie racheta lor în grădina lui Constantin. Ea primeşte o uşă basculantă şi o fereastră basculantă şi zimţuri, puncte şi pătrate, iar Monica pictează cele mai frumoase flori de jur-împrejur.

   - Acum cucerim luna! strigă Antoniu şi mişcă o sabie încoace şi încolo, pe care şi-a făcut-o din resturi de carton. Monica, Cristina, Constantin şi Antoniu se strecoară în rachetă.

   - Zece, nouă, opt, şapte..., numără Cristina startul rachetei.

   Dar Constantin se ridică.

   - Nu, spune el, eu cobor. Eu rămân aici. În cosmos este întuneric şi rece. Nu este făcut pentru oameni. Şi nici măcar nu este destul aer pentru mine acolo.

   - Ne strici jocul, se supără Antoniu.

   - Zburaţi voi singuri! le face Constantin cu mâna. Apoi are o idee.

   - Eu sunt staţia de pe pământ şi aud semnalele voastre luminoase.

   Cei trei zboară fără el în cosmos peste strada lor. Staţia de pe pământ Constantin însă stă tolănită comod în iarba moale. O bucuruză cu trei puncte se caţără pe vârful degetului lui Constantin şi îi gâdilă uşor pielea. Constantin se gândeşte: „Dumnezeu a făcut frumos pământul nostru pentru noi oamenii.”