Competență

 

Rareș călătorește cu mașina sa – un autovehicul vechi de peste 15 ani. Este weekend și Rareș este bine dispus.

Dar ce se întâmplă? Motorul se îneacă... și mașina se oprește. Acum stă pe marginea drumului. El aprinde luminile de avertizare și instalează triunghiul de avertizare. Rareș încearcă să pornească motorul. O dată, de două ori, de trei ori... Nicio șansă! „Ciudat”, se gândește Rareș, „rezervorul este aproape plin!” Încearcă din nou! Din nou, fără succes! „Am nevoie de ajutor”, își dă seama Rareș, pentru că nu se pricepe deloc la mașini. În timp ce caută în bord cartea de utilizare, un vehicul de teren se oprește brusc lângă el. Un domn mai în vârstă, îmbrăcat într-un costum cu dungi, vine imediat la Rareș.

- Pot să vă ajut cu ceva?, întreabă el. Rareș răspunde nedumerit:

- Da, cu plăcere, și deschide capota. Motorul nu mai pornește, îi explică el domnului.

- Să mă uit, răspunde bărbatul.

După câteva minute, Rareș trebuie să încerce să pornească. Și? Motorul pornește imediat!

- Ei bine, cum de ați știut atât de exact unde se află defectul?, întreabă Rareș, uimit.

- Cunosc exact motorul. Eu însumi am conceput această serie în urmă cu aproape 20 de ani!, răspunde prietenosul domn și își ia repede rămas bun.

- Mulțumesc foarte mult, mai poate striga după el Rareș. Apoi mașina pleacă în trombă.

„Acesta este cel mai bun ajutor - constructorul însuși”, își zice Rareș. Nu numai pentru mașină. Cu atât mai mult pentru viață. Dumnezeu, Creatorul, știe cel mai bine unde se află greșelile în mine și în tine. El este cel mai bun ajutor! Garantat și gratuit! Chiar și acum! Dumnezeu te poate ajuta în crizele de viață. – Citește Biblia și vorbește cu El în rugăciune.

Teama

 

   Când eram copil, locuiam într-o casă țărănească. Această casă veche este încă în picioare și astăzi și are peste 100 de ani. În pivniță păstram cartofi, cărbuni, fructe și legume conservate. Mama mă trimitea deseori în pivniță la prânz să aduc un castron de cartofi sau un borcan cu fructe pentru desert. Întotdeauna m-am simțit foarte inconfortabil când am coborât în pivnița veche și întunecată. Pentru a-mi da curaj și pentru a-i speria pe potențialii hoți, obișnuiam să cânt tare și să fac cât mai mult zgomot posibil.

   O scară veche de lemn ducea în pivniță, cu treptele scârțâind sub picioarele mele. Apoi treceam prin spălătorie până la ușa pivniței, care era asigurată cu un lacăt puternic. După ce deblocam lacătul, trebuia să trec prin fostul grajd până la pivnița de cartofi propriu-zisă. Această parte a pivniței era foarte slab luminată – aici îmi era cel mai teamă. Adunam repede cartofii în întuneric și mă întorceam imediat la lumina zilei.

 

   Întunericul îi face pe cei mai mulți dintre noi să se simtă inconfortabil, pentru că nu putem vedea unde mergem și cu cine ne întâlnim. Și în Biblie citim adesea despre faptul că suntem departe de Dumnezeu, care este El Însuși lumina – o lumină care strălucește mai tare decât soarele.

 

Săptămâna verde

 

   În anul 2019, Săptămâna Verde Internațională a avut loc ca de obicei la Berlin. Cătălina a așteptat cu nerăbdare evenimentul. Anul precedent fusese acolo cu clasa ei. Autocolantul BIO încă îi împodobește ghiozdanul de școală. Săptămâna Verde Internațională este o expoziție gigantică, ce se desfășoară în fiecare an începând din 1962. Totul se învârte în jurul nutriției, produselor ecologice, agriculturii, savurării, naturii și bunăstării.

   Cătălina își amintește încă foarte bine de ghidul de nutriție, de barul cu lapte, de atelierul pentru o alimentație mai bună și, bineînțeles, de ferma cu numeroasele animale. Și, printre acestea, de numeroasele mostre de delicatese.

   De atunci, Cătălina s-a gândit mereu la acest lucru. Ce efort mare, în fiecare an! Aproape totul doar pentru stomac. Merită oare? Cum rămâne cu partea mult mai importantă a ființei umane? Cu sufletul? Cu credința în Hristos? Pentru aceasta, o alimentație bună este și mai importantă, ca să te simți foarte bine în interior. Citirea zilnică a Bibliei îți oferă totul: cea mai bună sursă de energie pentru credință, de putere pentru acțiune; adevărate delicatese pentru suflet.

   Cătălina își propune să citească Biblia în fiecare zi începând cu această săptămână. Astfel, fiecare săptămână va fi o „săptămână verde pentru credință”.

 

 

Frați în Biblie: Eliab și David

 

   Cu siguranță, ai auzit de David. Dar știai că a avut șapte frați? Când Saul era împărat peste Israel, Isai și cei opt fii ai săi locuiau în Betleem. Nu știm dacă mama mai era în viață la acel moment.

   A fost o perioadă dificilă sub domnia împăratului Saul, deoarece a fost un război constant. În special filistenii, dușmanii înverșunați ai poporului lui Dumnezeu, au provocat mereu necazuri. Deoarece Saul era un împărat neascultător, Dumnezeu nu a putut să-Și ajute poporul așa cum ar fi vrut. A sosit momentul în care Dumnezeu a hotărât: L-am respins pe Saul, nu va mai fi împărat peste Israel. De aceea i-a zis lui Samuel: „Du-te; te voi trimite la Isai, căci pe unul din fiii lui Mi l-am ales ca împărat.”

 

Eliab

   Samuel s-a dus la Betleem, unde a vrut să aducă o jertfă și a invitat la aceasta și familia lui Isai. Cu acest prilej, fiul lui Isai desemnat de Dumnezeu va fi uns împărat.

   Acolo erau prezenți șapte fii. Când Samuel l-a văzut pe primul născut, Eliab, s-a gândit: „Negreșit, unsul Domnului este aici!” El a fost impresionat de aspectul său exterior. Eliab trebuie să fi fost un om bine făcut. Dar era suficient acest lucru pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu? Samuel a trebuit să învețe ceva important. Dumnezeu a spus: „Nu te uita la înfățișarea și înălțimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă” (1 Samuel 16.7).

   De fapt, puțin mai târziu s-a văzut că ceva nu era în regulă cu Eliab. El l-a acuzat pe David de motive greșite atunci când acesta s-a alăturat armatei lui Israel și a vorbit cu dispreț despre el. În același timp, David s-a implicat pentru onoarea lui Dumnezeu și a poporului Său (1 Samuel 17.28). Era Eliab poate invidios sau gelos pe David? În orice caz, el însuși nu era dispus să-l înfrunte pe Goliat. Dumnezeu nu S-a înșelat în privința lui Eliab.

   Mulți oameni sunt ca Eliab, uneori chiar și tu și eu. În exterior, totul poate arăta bine. Suntem decenți, prietenoși și rezonabili. În fața oamenilor ne arătăm doar părțile noastre cele mai bune. Dar cunoaștem și situații – pe care nimeni nu le vede sau poate nu le observă – în care facem, vorbim și gândim ce vrem. Pe de o parte, vrem să luăm în considerare faptul că Domnul nostru privește la inimă, la ființa noastră interioară. Nu-L putem păcăli. Pe de altă parte, nu ar trebui să ne lăsăm prea mult impresionați de aspectul exterior deosebit al oamenilor, de exemplu, de bogăția lor, de realizările lor remarcabile sau de notele lor bune. La Dumnezeu contează ceea ce este în inimă.

 

David

   Eliab, Abinadab, Șama și alți patru frați au stat unul după altul în fața lui Samuel. Dar Dumnezeu nu a ales pe niciunul dintre ei. Când Samuel l-a întrebat pe Isai, dacă aceia erau toți fiii săi, Isai a răspuns: „A mai rămas cel mai tânăr, dar paște oile.” De fapt, el a fost uitat. Dar el trebuia adus acolo. Atunci Domnul i-a spus lui Samuel: „Scoală-te și unge-l, căci el este!” Și Samuel l-a uns pe David.

   Puțin mai târziu, s-a văzut ce era în inima lui David. Tatăl său l-a trimis să-i viziteze pe cei trei frați mai mari ai săi care plecaseră la război cu Saul împotriva filistenilor. David i-a întrebat de sănătate și a vorbit cu ei. În timp ce vorbeau, Goliat, uriașul filistean, s-a apropiat și i-a batjocorit pe israeliți. Toți bărbații lui Israel s-au temut și au fugit. Dar David nu! El a spus: „Cine este filisteanul acesta, acest netăiat împrejur (adică un om fără Dumnezeu, un păgân), ca să ocărască oștirea Dumnezeului celui viu?” David, acest tânăr, păstor de profesie, avea o inimă pentru cauza lui Dumnezeu. Îl cunoștea pe Dumnezeul său și avea încredere deplină în El. Împotriva oricărei rațiuni umane – dar cu credință și încredere în Dumnezeu – David s-a luptat cu Goliat. L-a înfruntat și i-a spus: „Astăzi, Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî... El vă dă în mâinile noastre.” El a plecat în luptă cu această încredere. Dumnezeul său, în care și-a pus toată încrederea, îi stătea alături și i-a dat o mare victorie împotriva filistenilor.

   Cine s-ar fi așteptat la o asemenea performanță din partea acestui David aproape uitat, uneori chiar disprețuit!? La urma urmei, el era doar micul păstor al familiei! Dar Domnul vede și cunoaște inima. În lupta împotriva lui Goliat, David nu a fost preocupat să arate bine în fața oamenilor sau să le arate ce poate el. Tot ceea ce conta era o încredere de nezdruncinat în Dumnezeu. David a îngrijit de această relație sinceră cu Dumnezeul său încă de la o vârstă fragedă, în toate lucrările sale și în toate împrejurările zilnice. Putem vedea acest lucru, de exemplu, în capitolele 16 și 17 din 1 Samuel sau în unii dintre psalmii săi. Cât de diferit era de frații săi, deși toți crescuseră în aceeași familie! Da, în credință, nimic nu este automat. Ea este un lucru personal cu Dumnezeu. Ceea ce se află cu adevărat în inimile noastre va fi dezvăluit la fiecare dintre noi în împrejurările noastre zilnice.

   „Omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă” (1 Samuel 16.7).

 

Acvila de munte

 

Dintre diferitele specii de vulturi, acvila de munte este cea mai cunoscută. Este una dintre cele mai impresionante și mai puternice dintre toate păsările de pradă datorită ghearelor sale puternice. Chiar și legiunile romane purtau vulturul pe stindardele lor ca simbol al puterii. El poate fi văzut și astăzi pe numeroase steme. Acvila de munte se întâlnea în Europa, Asia, Africa de Nord și America de Nord. Cu toate acestea, a fost eliminată în multe locuri, deoarece a fost vânată constant. În prezent, prezența sa este limitată în principal la zonele inaccesibile din Alpi și la pădurile extinse.

Lungimea corpului acvilei de munte este cuprinsă între 80 și 95 cm și cântărește aproximativ 50 kg. Aripile sale mărețe ating o lungime de 2,20 metri. Este o zburătoare bună și rezistentă. Fără prea mult efort, poate parcurge distanțe lungi în zbor planat, adesea timp de un sfert de oră fără să bată o singură dată din aripi! Vânează în principal iepuri, marmote și alte rozătoare. În special, atunci când crește puii, vânează, de asemenea, vulpi, nevăistuici și păsări, și chiar și pui de căprioară și căprioare. Dumnezeu, Creatorul său, i-a atribuit o sarcină importantă în natură. Se hrănește adesea cu animale bolnave și slabe. În timpul iernii și primăverii, mănâncă multe hoituri, pentru că atunci sunt multe animale moarte. În acest fel, ea are rolul de a menține sănătatea speciilor de animale și „elimină” cadavrele de animale.

Când vânează, petrece ore întregi scanând cu atenție o porțiune de teren cu ochii săi ageri. Zboară la joasă înălțime deasupra solului, zboară peste văi și depresiuni și trece pe deasupra parcelelor de pădure la înălțimea vârfului copacilor. În acest fel, prada este surprinsă și speriată. Odată intrată în ghearele sale, nu mai există scăpare. Prinde chiar și păsări în zbor, aruncându-se pe spate și apucându-le de jos! Adesea, vânează doi vulturi împreună. Unul fugărește un animal și îl obosește, celălalt se năpustește la momentul potrivit și ucide prada.

O pereche de acvile de munte rămâne împreună pe viață. Dar dacă unul dintre parteneri moare, celălalt își caută un nou partener cât mai repede posibil. Cuibul vulturului este construit în nișe sau pe cornișe largi ale pereților stâncoși. Dar există și cuiburi în copaci. Fiecare pereche de vulturi are mai multe cuiburi, care sunt folosite alternativ și reparate din nou și din nou.

În lunile mai-iunie, de obicei se depun două ouă la intervale de 3-4 zile. În mod normal, femela este cea care clocește. După aproximativ 44 de zile de incubație, puii ies din găoace. Sunt acoperiți cu o haină de puf alb-cenușiu. Ambii părinți li se dedică cu tandrețe. La început, puii primesc doar hrană pre-digerată din gușa mamei. Ulterior, prada este împărțită în bucăți, până când, în cele din urmă, le este lăsată prada „nesfâșiată”, pentru a-i obișnui cu independența. La aproximativ trei luni pot zbura. Cu toate acestea, puii rămân cu adulții pe tot parcursul iernii următoare.

 

El locuiește în stânci, acolo își are locuința, pe vârful zimțat al stâncilor și pe vârful munților. De acolo descoperă el prada și își cufundă privirile în depărtare după ea.

Iov 39.28-29