Între timp, la Speranţa lucrurile se
desfăşurau după cursul lor obişnuit. Giuanita nu se mai afla acolo. La
începutul primăverii se întorsese la Napoli şi o lăsase, oricât de grea îi
fusese despărţirea, pe iubita ei Giulietta sub ocrotirea prietenilor ei de la
ţară.
Preotul Pietro pusese toate pârghiile în
mişcare, ca să obţină în mâna lui copilul care ajunsese acum la al zecelea an
din viaţă. Aşa cum domnul Moriani prevăzuse corect, moştenirea mare era motivul
dorinţei preoţeşti după mica noastră prietenă, care conform testamentului
tatălui ei decedat trebuia să intre în posesia moştenirii însemnate odată cu
împlinirea vârstei de zece ani. Acest lucru explica dorinţa arzătoare a
preotului să ia în stăpânire copilul.
Intenţia lui era să o ducă pe Giulietta pe
neobservate într-o mănăstire şi apoi pe baza legăturii sale cu doamna decedată
Amalfi să confişte moştenirea ei pentru biserică. Spre fericirea Giuliettei şi
a prietenilor săi, el trebuia să lucreze extrem de atent. Căci dacă ajungea la
urechile autorităţilor, că acel copil aparent mort încă trăia şi mai ales ce
s-a făcut cu el, pentru a i se retrage de la mama legitimă, atunci puteau
exista urmări rele pentru el.
La aceasta s-a adăugat o întâmplare, care
l-a neliniştit pe omul viclean. El a întâlnit-o pe neaşteptate într-o zi în
cursul iernii în Napoli pe doamna Amalfi, mama Giuliettei. Ea i s-a adresat,
fără să-i pese de teama pe care o avea faţă de acest om, şi printre altele i-a
spus că l-a văzut în Florenţa pe marinarul Achille, care ar fi trebuit să se fi
înecat cu Giulietta şi îngrijitoarea ei. În această discuţie a fost nevoie din
partea lui de toată precauţia, pentru a nu-şi dezvălui spaima şi supărarea şi
pentru a ieşi din situaţia penibilă. Ca urmare a artei sale de a-şi ascunde
sentimentele şi de a înşela pe alţii, a reuşit să se stăpânească şi să răspundă
cu o linişte forţată:
-
Aceasta este imposibil, doamnă. A fost fără îndoială fratele marinarului mort.
Dar văduva a insistat că el însuşi a fost.
- L-am strigat pe nume, a răspuns ea, şi am
văzut cum a tresărit când m-a văzut, apoi şi-a părăsit barca în mare grabă şi a
fugit de acolo ca unul prins asupra faptului.
Deci, reuşise să-şi păstreze calmul şi să se
despartă politicos de doamne. Dar aceasta l-a neliniştit totuşi şi l-a
determinat să fie mai atent ca până acum, fără să renunţe însă la planurile lui
întunecate. În orice caz, domnul Moriani şi fiul său Albert considerau că este
în continuare necesar, ca până acum, să supravegheze cu grijă asupra micuţei şi
să nu o lase să iasă niciodată fără să fie însoţită.
Albert continuă cu sârguinţă cursurile lui,
iar Giulietta făcea progrese aşa de mari, încât învăţătorul ei tânăr ajungea
uneori aproape în încurcătură cum să o ajute mai departe. Cele mai frumoase ore
erau însă pentru amândoi seara, când discutau despre un capitol citit din
Sfânta Scriptură. Nu rareori se alăturau lor şi stăpânul casei şi soţia lui şi
ascultau Vestea Bună, care, învăluită prin statute omeneşti, le fusese până
acum tăinuită.
* * *
Într-o zi, domnul Moriani se întoarse de la
o ieşire mai depărtată şi le-a spus că pe drum se întâlnise cu două doamne
distinse, care în timpul verii îşi închiriaseră casa drăguţă din munţi. Ele au
mers un timp cu el pe acelaşi drum, şi, cu toate că se vedea că aparţineau de
cercuri nobile, fiecare dintre cele două doamne a vorbit cu el, un simplu om de
la ţară, cu amabilitate şi s-au interesat de tot felul ca şi când ar fi fost la
fel cu el.
- Trebuie să avem grijă, ca totul să fie în
casa noastră în cea mai bună ordine, a adăugat el. Căci când le-am spus
doamnelor că în câteva săptămâni va avea loc la noi sărbătoarea culesului
viilor, m-au rugat dacă pot să vină şi ele şi nu mi-a rămas altceva decât să le
asigur că vizita lor la noi este binevenită. Dar cum am spus, sunt doamne
distinse. De aceea trebuie să ne străduim, ca să rămână cu o impresie bună.
- O, atunci vreau să-i scriu imediat mamei
în Napoli şi să o invit aici, spuse bucuroasă Giulietta. Nimeni nu poate
împleti flori frumoase şi face coroniţe ca ea, şi eu voi oferi flori.
În următoarele zile, la Speranţa începu o
viaţă agitată. Toate mâinile erau în mişcare, căci strugurii aurii aşteptau
recolta. Culesul strugurilor a progresat bine, iar când această muncă a fost
încheiată, cei mai în vârstă şi cei mai tineri din împrejurime s-au pregătit
pentru a petrece ca de obicei la Speranţa la sărbătoarea culesului viilor.
Ziua aşteptată de mult sosi. Oamenii în
hainele lor colorate şi-au părăsit satele la ivirea zorilor, pentru a ajunge la
timpul hotărât la locul sărbătorii. Giuanita ajunsese deja cu câteva zile
înainte la Speranţa, ajutase la împodobirea cortului mare, construit pe un
spaţiu liber şi acum în prima oră a dimineţii era preocupată să-i pieptene
micii ei fiice adoptive părul strălucitor şi mătăsos.
- Grăbeşte-te puţin, fata mea! o dojeni ea
pe un ton prietenos. Domnul Moriani doreşte, ca tu să împarţi bucheţelele de
flori musafirilor imediat ce ei vor ajunge la Speranţa.
Între timp, musafirii de la ţară se adunară
la poalele dealului pe care se afla Speranţa, pentru ca de aici să plece mai
departe în sus împreună peste dealuri şi prin vii.
La aceeaşi oră păşeau şi două doamne –
doamna Amalfi şi sora ei Julia pe o potecă umbroasă spre aceeaşi ţintă.
Strigătele de bucurie ale sătenilor răsunau până la ele şi aduceau chiar pe faţa
serioasă a văduvei din când în când câte un zâmbet. Deodată încetini pasul şi
îi aruncă surorii ei o privire temătoare.
- Ce este, Maria? şopti sora ei.
- Linişte! Uite acolo! şopti Maria în timp
ce indică un loc, unde în spatele unui grup de castani era vizibil un bărbat,
care din ascunzătoarea lui părea să observe ceata veselă de la culesul viilor.
Doamna Amalfi îl recunoscu pe străin imediat, şi încet îi şuşoti Juliei
cuvintele:
- Preotul Pietro!
Da, era călugărul cunoscut nouă. Faptul că
acest bărbat nu apăruse la sărbătoarea culesului viilor pentru a o înfrumuseţa,
era clar. Fără îndoială, urmărea iarăşi planurile sale întunecate. Tânăra
moştenitoare trebuia îndepărtată cu orice preţ de pe domeniul Speranţei.
Printre musafirii sărbătorii, preotul cunoştea pe câţiva băieţi care stăteau
sub influenţa lui şi erau gata ca, pentru o sumă bună, să ducă violent, dacă
trebuia, un suflet la mănăstirea lui. Pe ajutorul acestor tineri se baza el.
Ascuns în spatele unui copac gros, privirile
sale urmăreau ceata ţăranilor care se apropiau. Pentru că cele două surori
rămaseră din fericire neobservate, îl ocoliră prudente pe omul de temut, în
timp ce apucară într-o altă direcţie. În curând ajunseră pe înălţime şi
câştigară un avans însemnat faţă de ceilalţi. În apropierea casei au fost
observate şi recunoscute imediat de stăpânul Speranţei. El le-a venit în
întâmpinare şi le-a condus în cortul împodobit cu flori, unde era deja aşesată
pe masă o gustare hrănitoare.
- Oaspeţii noştri vin. Unde este Giulietta?
Cu aceste cuvinte, Albert a intrat în casă unde Giuanita era cu fetiţa.
Cum străluceau ochii micuţei de plăcere şi
de bucurie! Cât de fermecătoare arăta ea în rochia ei cu alb şi albastru ca
cerul! La strigătul lui Albert, îşi puse pe braţ coşul umplut cu bucheţele de
flori, îi întinse fratelui, cum îl numea ea pe prietenul ei, mâna şi se grăbi
cu el spre cort. Era deja târziu. Ţăranii păşiseră deja în curte fluierând şi
bătând toba şi se îndreptau spre cort, unde cele două doamne îşi ocupară
locurile hotărâte pentru ele şi acum erau salutate de câţiva dintre cei care
intrau şi pe care ele îi cunoşteau deja. Când toţi s-au aşezat în jurul
meselor, Giulietta a intrat sărind în cort, iar glasul ei argintiu s-a auzit
prin încăpere: „Flori frumoase, proaspete! Flori frumoase, proaspete!“
O paloare de mort trecu pe faţa doamnei
Amalfi, când recunoscu glasul binecunoscut ei şi care îi devenise deja aşa de
drag. Era, desigur, micuţa vânzătoare de flori din Napoli. Era acea feţişoară
fermecătoare, pe care văduva îndoliată o căutase de aşa mult timp fără succes
şi pe care o văzuse în visele ei deja de sute de ori. Cum a ajuns micuţa aici?
Cine ar putea număra gândurile care alergau cu repeziciunea fulgerului prin
creierul sărmanei femei? Cine ar putea descrie sentimentele, care apărură în
inima ei ce bătea năvalnic şi dispăreau iarăşi? Obiectele şi oamenii dansau în
faţa privirilor ei. Un văl întunecat se puse peste ochii ei. Era aproape de un
leşin şi ar fi căzut la pământ, dacă braţele surorii ei nu ar fi fi ţinut-o.
Niciunul dintre oaspeţi, ale căror priviri erau îndreptate spre micuţă, nu
observă acest incident.
Între timp, Giulietta începu să dea fiecărui
dintre cei prezenţi un buchet. Acum se apropia de cele două doamne, pentru a le
acorda şi lor cu salutul obişnuit din darurile ei. Dar deabia a zărit ochiul ei
trăsăturile palide ale doamnei mai în vârstă, când a rămas încremenită, apoi cu
o mişcare violentă se întoarse şi alergă în braţele Giuanitei.
- O, uite, mamă, aceasta este doamna
frumoasă, spuse plină de încântare. Da, ea este cu adevărat, ce bucuroasă sunt!
Alintându-se de mama ei adoptivă, se uită
atentă din depărtare la femeia palidă, care părea să se afle într-o mare
agitaţie. Deodată, aceasta se ridică de pe locul ei, păşi cu genunchii
tremurânzi spre Giuanita şi îi adresă cu grabă, cu răsuflarea tăiată,
întrebarea:
- O, femeie bună! Vă jur pe cer să-mi
spuneţi dacă fetiţa este a dumneavoastră?
La început, Giunita arătă la această
întrebare puţină nedumerire. Dar când observă agitaţia puternică a străinei, se
trezi în ea gândul că secretul în legătură cu fiica ei adoptivă poate ajunsese
la punctul să se clarifice, şi fără lungi ezitări dădu răspunsul:
- Nu, doamnă, micuţa nu-mi aparţine, iar
dintr-un anumit indiciu pe care l-am observat, cred că ea a fost furată de mică
de la părinţii ei. În ce mod s-a întâmplat, ştie numai atotputernicul Dumnezeu.
Dar...
Ea nu a putut continua. Cu putere
covârşitoare se ivi în ea gândul că s-a apropiat ceasul când va trebui să se
despartă de fetiţa ei dragă, căreia îi acordase de ani de zile toată grija ei.
Cu adâncă emoţie o îmbrăţişă la pieptul ei şi spuse plângând:
- O, dragul meu copil! Cum aş putea să mă
despart de tine? Ce se va alege de mine?
Printre oaspeţii sărbătorii domnea o linişte
festivă în timpul acestei întâmplări. Toţi ochii erau îndreptaţi spre cele trei
persoane principale ale acestei scene mişcătoare. Ochii negri ai Giuliettei se
odihneau pe trăsăturile palide ale doamnei care tremurând din toate mădularele,
se lăsă pe bancă ostenindu-se fără succes să devină stăpână peste emoţia ei
puternică. Deodată, micuţa se ridică, păşi spre doamnă şi o întrebă cu glasul
ei duios:
- O, dragă doamnă! Spuneţi-mi: m-aţi luat în
braţele dumneavoastră când am fost mică?
Cât de emoţionant suna glasul dulce! Inima
de mamă cânta de bucurie! Acest glas – aceşti ochi – acest zâmbet! Erau toate
imaginea tatălui ei decedat aşa de timpuriu. Cine putea să se mai îndoiască?
Nu, valurile din Arno nu s-au rostogolit peste rămăşiţele fiicei ei plânse de
mult timp. Dar bucuria era prea mare, ca să suporte fericirea. Fără cuvinte şi
ca amorţită, mama s-a uitat la fetiţă. Ea auzea glasul ei argintiu ca odinioară
pe străzile din Napoli. Dar tot sângele i se retrase din obraji. Trăsăturile ei
palide păreau încremenite ca marmura. Niciun mădular al corpului ei nu se
mişca.
Sora ei Julia observa toate acestea în
adâncă tăcere. Nici ea nu era în stare să fie stăpână pe sentimentele ei. Dar
în inima ei s-au ridicat tot felul de îndoieli. Să fie micuţa vânzătoare de
flori din Napoli într-adevăr fiica surorii ei? Să fie afirmaţia despre moartea
copilului o minciună mârşavă? Să fie toată povestea născocită de doamna bătrână
Amalfi şi preotul, numai din răzbunare pentru femeia creştină, care i-a vestit
soţului ei muribund credinţa adevărată în Isus? Toate aceste întrebări treceau
prin faţa duhului ei şi – trebuie să mărturisim – nici emoţia adâncă a surorii
ei, nici emoţia ciudată a micuţei, care în adevăr semăna mult cu cumnatul ei
mort, nu puteau înlătura complet îndoiala doamnei.
În această clipă se apropie Albert. El
părăsise cu puţin timp înainte neobservat cortul şi se întoarse acum cu un mic
pachet în mână, pe care îl dădu Giuanitei. Femeia îl deschise cu mare
încordare. Acum se va decide, dacă va putea să-şi păstreze odorul sau nu. Un
păpuc mic şi o rochiţă de copii apărură la iveală. Julia ţipă tare. Toată
îndoiala ei trecu. Cu bucurie strânse fetiţa la ea, îi acoperi obrajii
proaspeţi cu săruturi şi o puse apoi uşor în braţele surorii ei spunând:
- Nu te mai îndoi, sora mea! Ea este fiica
ta, copilul pe care l-ai plâns atât timp. Uite aici rochiţa pe care a purtat-o
când am pierdut-o!
Atunci, mama, beată de bucurie, se mişcă.
Braţele ei cuprinseră comoara scumpă, care îi fusese dăruită iarăşi într-un mod
aşa de minunat. Să descrii această scenă sfântă, ce peniţă ar putea îndrăzni?
Numai un cuvânt „Dumnezeule îndurător!“ a venit de pe buzele palide ale
văduvei. Apoi urmă un plâns tare, neîntrerupt, al mamei şi al fetei.
Aproape niciun ochi al oaspeţilor tineri şi
bătrâni prezenţi nu a rămas uscat. Şi în timp ce partea bărbătească stăruia în
tăcere solemnă şi câte unul se întreba ce faptă întunecată s-a putut comite,
printre femei şi fete trecea din mână în mână rochiţa fetiţei, pentru a fi
observată şi pipăită cu veneraţie.
Când prima impresie zguduitoare s-a destins
pe înfăţişările celor prezenţi şi sentimentele fiecăruia îşi făcură vânt într-o
vorbire mai mult sau mai puţin agitată, stăpânul casei pretinse oaspeţilor săi
să se aşeze iarăşi la mese, spuse o rugăciune scurtă şi apoi – acum cititorii
nu se vor îndoi, că ţăranii sănătoşi după marşul lung şi tot ce au trăit în această
zi, au pus ospitalitatea posesorului Speranţei la o probă nu tocmai uşoară.
Mama şi fetiţa se aflau încă una în braţele
celeilalte. Amândouă păreau că sunt oarbe şi surde pentru ce se întâmpla în
jurul lor.
- O, fetiţa mea! striga tot mereu mama
foarte fericită. Mă vei putea iubi pe mine, mama ta, aşa cum te iubesc eu?
- Şi o vei putea iubi puţin şi pe mătuşa ta?
întrebă Julia, care se aplecă peste mamă şi copil.
Expresia fericită în trăsăturile feţei
Giuliettei afirmau această întrebare cu sinceritate, mai mult decât ar fi putut
spune cuvintele vorbite. Dar deodată se amestecă o picătură amară în paharul de
bucurie. O adiere tristă alunecă peste faţa dragă, şi cu un ton înăbuşit spuse:
- Da, vă voi iubi pe amândouă foarte, foarte
mult, dar o voi iubi şi pe mama, pentru că a fost tot timpul aşa de bună cu
mine. Uite cum plânge – sărmana Giuanita!
Şi smulgându-se din braţele mamei regăsite,
micuţa alergă spre Giuanita şi se strădui să o consoleze cu mângâieri duioase.
În această clipă, o mişcare trecu printre
rândurile oaspeţilor paşnici. Toate privirile s-au îndreptat spre uşă, pe
pragul căreia se vedea preotul Piedro. Faţa stăpânului casei se schimbă la
culoare.
- Care este dorinţa dumneavoastră, doamnule
preot? întrebă el, apropiindu-se de musafirul nedorit. Aţi venit să distrugeţi
bucuria acestei sărbători şi voia bună a oaspeţilor mei?
Ochii plecaţi spre pământ ai preotului se
ridicară.
- Vin, începu călugărul pe un ton autoritar,
în timp ce ochii săi se uitau peste oamenii de la mese, ca şi când îşi căuta
prietenii credincioşi, vin în numele bisericii, pentru a pretinde înapoi
copilul încredinţat dumneavoastră. Sper că nu veţi face păcatul în
încăpăţânarea dumneavoastră să vă împotriviţi cerinţelor sfintei biserici.
Domnul Moriani şopti fiului său Albert
câteva cuvinte la ureche, care se alătură mamei Giuliettei. Aceasta părea să
fie speriată de conţinutul vorbelor lui, dar se încrezu în asigurarea lui că nu
i se va întâmpla nimic copilului, se ridică şi urmă pe tânărul care o conduse
în apropierea călugărului.
- Acum, domnule preot, se lăsă auzit din nou
domnul Moriani, să aveţi bunătatea să-i repetaţi acestei doamne ce tocmai
mi-aţi spus mie. Cum mi-aţi spus mie, aţi fost trimis aici pentru a o lua pe
micuţa noastră, nu-i aşa?
Limba călugărului păru deodată ca
paralizată. Cum a venit mama copilului aici? Să se zădărnicească printr-o
lovitură tocmai în ziua de astăzi, de la care sperase totul, planurile sale?
Unde erau prietenii săi credincioşi, care i-au promis ajutorul? De ce îşi
plecau capetele? Stăteau şi ei sub farmecul care această doamnă ştia să-l
exercite şi asupra celor mai brutali flăcăi din împrejurime?
- Deci, domnule preot Pietro, începu în
sfârşit doamna Amalfi, după ce aşteptă degeaba după un răspuns al călugărului,
dumneavoastră, care afirmaţi că sunteţi un slujitor al Aceluia care Se numeşte
Tatăl orfanilor, aţi fost de acord cu nelegiuirea să-i răpiţi unei văduve
singura fericire a vieţii ei? Din a cărui însărcinare veniţi deci pentru a-mi
pretinde fiica – da, fiica mea, la a cărei moarte născocită, pentru a mângâia
inima de mamă frântă, aţi simulat lacrimi de milă? Oh, acum înţeleg planul
dumneavoastră: aţi vrut să o daţi mănăstirii pe fiica mea, pentru că aţi năzuit
la moştenirea ei. Recunoaşteţi, domnule preot, înaintea acestei mulţimi adunate
aici, care mai înainte a plâns cu o mamă prea fericită lacrimi de bucurie,
recunoaşteţi că aţi făcut o faptă nelegiuită, pe care atotştiutorul Dumnezeu a
adus-o astăzi la lumină şi pe care El o va judeca.
Linişte de mormânt domnea în cort. Dar apoi
se auzi din toate părţile un murmur de indignare şi de revoltă. Preotul aruncă
încă o privire întunecată asupra stăpânului casei şi a fiului acestuia, o a
doua asupra doamnei, pe care o chinuise aşa de groaznic, şi apoi păşi repede pe
uşă pentru a părăsi locul unde planurile sale eşuară temeinic.
* * *
Era un an mai târziu, când în casa
ţărănească aşezată minunat, locuită de doamna Amalfi cu copilul ei şi sora ei,
se adună un mic grup de oameni. Giulietta îşi sărbătorea a unsprezecea
aniversare, şi mai mulţi prieteni fuseseră invitaţi. Locul de cinste era ocupat
de Beppo şi Giuanita, care au avut grijă în mod deosebit să împodobească sala
de sărbătoare cu flori selecţionate. La dreapta acestora stăteau domnul Moriani
şi Albert, la stânga cele două doamne şi Giulietta.
Dar cine erau cei trei tineri, pe care
Albert îi conduse în cercul familial? Erau cunoscuţi buni ai micii fiice a
casei – invalizi care mai aveau urmele războiului pe trupurile lor şi ale căror
urechi ascultaseră de glasul mângâietor al Giuliettei când s-au aflat grav
răniţi în spitalul de iezuiţi.
Ce s-a mai bucurat fetiţa să-i revadă! Ea le
împodobise pieptul tinerilor luptători cu flori frumoase, iar florile de
odinioară, legate de amintiri dragi, li se părură, cu toate că erau de mult
timp ofilite, că sunt încă frumoase. Când se gândeau la durerile trecute,
atunci treceau ca o armonie sonoră prin sufletele lor cuvintele mângâietoare,
rugăciunile şi cântările micii lor prietene. Şi munca vânzătoarei de flori,
trimisă de Dumnezeu, nu a fost degeaba. Viaţa ei încă tânără a adus roade
bogate. Rugăciunile care tocmai se înălţau, cântările frumoase pe care le
cântau, discuţia la care participau cu toţii – toate acestea mărturiseau tare
că mulţi din cei prezenţi, îndreptăţiţi prin credinţa în Isus, au găsit pace cu
Dumnezeu şi o speranţă vie.
Noi însă ne despărţim de mica noastră
prietenă cu dorinţa, ca scurta ei istorie să umple inimile cititorilor noştri
tineri şi bătrâni cu dragoste şi încredere în El, care „a scos laude din gura
pruncilor“.
