Când țăranul Robert Busch a sosit
în acea seara acasă, era foarte îngândurat. După ce a șezut un timp liniștit
lângă sobă, i-a spus soției sale:
- Ascultă-mă, Kathrin, Martin Grünfeld
a reușit într-adevăr să mă facă inofensiv.
- Ce vrei să spui, Robert?, a întrebat
doamna Busch, în timp ce și-a ridicat privirea mirată de pe ciorapul la care
tricota. Ce ți-a făcut vecinul?
A durat puțin până când Robert a
răspuns la această întrebare. Până la urmă a început, dar glasul îi suna
ciudat:
- La început, când a venit familia
Grünfeld in zona noastră, el ar fi spus, că cunoaște o metodă prin care mă va
face inofensiv. Când mi s-au povestit acestea, m-am supărat foarte tare. Dar el
a reușit într-adevăr și a folosit o metodă la care eu nu m-aș fi gândit. În urmă
cu câteva săptămâni, căruța sa a rămas blocată acolo pe defileu. El m-a rugat
să-l ajut; dar eu i-am spus să nu-și mai încarce căruța așa de mult și că eu am
destulă muncă. Nu a fost frumos din partea mea. Dar să vezi: astăzi căruța mea
a rămas blocată în același loc. Și ce a făcut Grünfeld? El i-a trimis pe ambii
slujitori acasă pentru a aduce boii săi.
M-am rușinat să accept ajutorul
său și i-am spus că n-am nevoie de ajutorul său. Dar el nu a acceptat refuzul
meu, ci mi-a vorbit de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic între noi și am fi cei
mai buni vecini. El spunea că vine noaptea și nu poate pleca liniștit acasă și
să mă lase în mocirlă.
- Da, el este un bărbat prietenos,
a răspuns doamna Busch. Este întotdeauna bun față de copii și față de soția sa.
N-am avut niciodată în viața mea un astfel de vecin amabil.
Robert s-a ridicat și a măsurat cu
pași mari camera. Probabil prin capul lui treceau tot felul de gânduri. După o
lungă cugetare, a spus:
- Kathrin, știi că avem în grădina
un pepene roșu copt și mare; l-ai putea duce mâine vecinilor.
Soția și-a privit mirată soțul.
Cât de ciudat devenise deodată! Dar a dat din cap aprobator și Robert a început
din nou să pășească prin cameră. Într-adevăr, pojghița de gheață care
înconjurase inima sa, începea să se topească; când s-a făcut dimineață, Robert a
pășit din nou neliniștit prin cameră, preocupat de un anumit gând, dar încă
indecis ce să facă. Până la urmă a vorbit despre cauza neliniștii sale.
- Kathrin, a spus el, de fapt aș
putea duce eu însumi pepenele roșu și să-i mulțumesc vecinului pentru ajutor.
Ieri, în grabă, am uitat să fac acest lucru.
Cu aceste cuvinte, a părăsit casa.
Soția lui a ieșit în ușă și se uita să vadă dacă soțul ei va duce într-adevăr
pepenele la casa vecină. Era evenimentul cel mai ciudat care se petrecea în
viața ei de căsnicie. Și într-adevăr - nu-i venea să-și creadă ochilor! -
Robert a luat pepenele din grădină și pășea acum repede spre curtea familiei Grünfeld.
Când a ajuns în fața casei
vecinului, Robert s-a oprit puțin nehotărât. Dar apoi a intrat în casă. Imediat
ce a trecut pragul casei, a fost cuprins de o stânjeneală pe care nu o mai
cunoscuse în viața sa. Fără să o salute pe vecina, care îi ieșise în întâmpinare,
Robert a spus repede:
- Luați, soția vă trimite acest
pepene roșu. Este copt și credem că o să vă placă.
Fără să arate că este uimită de
această politețe neașteptată, doamna Grünfeld i-a mulțumit și l-a rugat să
intre în cameră. Dar sărmanul om nu avea curaj. A făcut câțiva pași spre ușă, a
pus mâna pe clanță, dar apoi a spus doamnei Grünfeld:
- Soțul dumneavoastră nu este acasă?
- Este la fântână și va veni
imediat în casă, a răspuns prietenoasă doamna Grünfeld și în aceeași clipă a intrat
și soțul ei în cameră din curtea laterală. A pășit spre Robert, i-a dat mâna și
i-a spus:
- Mă bucur să vă văd aici, vecine.
Luați loc! Luați loc!
- Mulțumesc; nu prea pot să rămân
mult timp, a replicat Robert încurcat.
Apoi a învârtit de câteva ori șapca
în mână, a privit spre fereastră, a deschis de mai multe ori buzele și până la
urmă a bâiguit cu multă străduință cuvintele:
- Vecine, am vrut… problema este…
eu nu m-am comportat bine atunci cu boii.
- Nu-i nicio problemă, vecine, l-a
întrerupt domnul Grünfeld cu un ton vesel. Cine știe? Poate mă voi bloca iarăși
și eu în următoarele zile și atunci știu la cine să apelez.
- Așa să fie, vecine, a continuat
Robert, încă foarte încurcat și evitând să-l privească în ochi pe Martin
Grünfeld. Vă puteți baza pe mine. Dar vedeți, vecinii sunt atât de răi și nu se
comportă cum trebuie, încât câteodată îți pierzi răbdarea. Dacă aș fi avut de-a
face numai cu vecini ca dumneavoastră, atunci… ei, bine, atunci probabil n-aș
fi devenit ceea ce sunt acum. Dar, vecine, cred că acum lucrurile se vor
schimba. Să batem palma!
- Bine, bine, a spus Martin, și
i-a dat mâna prietenos vecinului. Trebuie să încercăm să ne comportăm față de
alții cum dorim să se comporte ei cu noi. Aceasta este o regulă de aur și din
experiență am învățat că un cuvânt bun este urmat de o faptă bună. Dacă ne vom
strădui să fim pe placul celorlalți, atunci și ei ne vor întoarce binele pe
care li l-am făcut. Poate vom reuși împreuna, noi doi, să aducem cu timpul pe
toți vecinii pe această cale bună.
- Mă tem că aceasta va dura foarte
mult timp.
- Orice lucru bun cere ceva timp, a
continuat Martin. Să încercăm măcar. Să nu ne pierdem repede curajul. Nici Roma
nu s-a construit într-o singură zi. Cu timpul vom atinge scopul nostru. Dar
haideți să mergem în livadă și să o vedeți. Vreau să vă arat un pom pe care
l-am altoit cu niște mere foarte frumoase. Dacă doriți, vă dau și dumneavoastră
niște vlăstari.
Pe fața lui Robert se citea
uimirea și încurcat se freca cu mâneca de la cămașă peste ochi, pentru a
îndepărta lacrimile care îi năpădiseră fără voia lui ochii. Se simțea ciudat și
niciodată nu avusese parte de o asemenea experiență. Între timp, cei doi vecini
pășeau prin livadă și o discuție prietenoasă l-a transpus pe Robert în cea mai
bună dispoziție din lume. Devenise cu timpul atât de vorbăreț, de parcă ar fi
fost într-o relație foarte bună de mult timp cu domnul Grünfeld. Apoi și-a luat
rămas bun și a promis să revină în curând.
Când a ajuns acasă, nu a făcut
nicio observație în legătură cu rezultatul vizitei sale, chiar dacă soția îl
privea curioasă. Mândria sa încă nu fusese zdrobită de tot, încât să admită că
și-a acceptat nedreptatea. În spatele ușii bucătăriei era o flintă încărcată.
Robert dorise să o aibă în apropiere, ca să tragă în câinele vecinului Grünfeld
și să-l omoare în cazul în care acesta va lătra la caii săi, așa cum făcuse
odată. Acum a luat pușca, a tras în aer și a pus-o deoparte. La scurt timp după
aceea, Johann Schmidt l-a văzut, spre marea sa mirare, pe Robert mângâind câinele
lui Martin și numindu-l un câine de treabă.
Martin era prea inteligent și
prea mărinimos, ca să povestească cuiva că vecinul său certăreț recunoscuse
nedreptatea sa. Doar soției sale i-a spus râzând:
- Știam că îl vom face inofensiv
cu timpul.
