Dorotea avea doisprezece ani, dar nu era
fericită, pentru că nu-L primise încă pe Domnul Isus ca Mântuitorul ei
personal. De fapt, ea dorea mult să devină proprietatea Lui, dar nu ştia cum să
înceapă.
Învăţătorul şcolii duminicale a întrebat-o
odată:
- Dorotea, de ce nu vrei să te încrezi în
Domnul Isus?
Ea a zâmbit şi a fugit acasă. Dar acolo
zâmbetul ei a dispărut şi suspinând şi-a spus: „Asta o spun toţi: De ce nu te
încrezi în Domnul Isus? Dar niciunul nu vede cât de neajutorată sunt eu. Dacă
aş şti cum să fac acest lucru! Cât de mult doresc să fiu mântuită, cât de mult
doresc să fiu o proprietate a Mântuitorului!”
Seara, în camera ei se gândea mereu la
cuvintele învăţătorului şcolii duminicale. În inima ei era o mare durere. Oare
n-ar trebui totuşi să încerce să se încreadă în Domnul Isus? Ea a îngenuncheat
în faţa patului şi lacrimile au început să-i curgă fără oprire.
„Ah, dacă ar fi Domnul Isus acum aici,
atunci m-aş duce imediat la El şi i-aş spune tot ce mă apasă. L-aş ruga să-mi
arate cum trebuie să încep pentru a fi mântuită!”
Deodată îi veni un gând cu totul nou: „Oare
nu este în orice timp prezent Domnul Isus? Oare nu este El gata pentru mine
chiar în această clipă? Oare nu pot vorbi chiar acum cu El, chiar dacă eu nu-L
văd?”
Dorotea a prins curaj. I-a spus Domnului
Isus tot ce era în inima ei, tot necazul, toată teama şi toată singurătatea ei.
Ştia că Domnul Isus o aude şi o ajută. El nu a respins-o, ci a iertat-o şi i-a
dăruit mântuirea. Atunci a devenit proprietatea Lui.
Din acea seară, Dorotea a fost foarte
fericită.
„Pe cel ce vine la
Mine, nu-l voi izgoni afară.” Ioan 6.37
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu