Așa cum s-a spus deja, în Napoli locuia o
soră mai mică a Norinei, care ducea o căsnicie fericită împreună cu soțul ei
Beppo. În această mică familie, văduva cu copilul au găsit o bună primire.
Beppo și Giuanita au avut doi copii gemeni, care la început au fost sănătoși,
dar deodată, asemenea unui boboc delicat, care este doborât de vântul furtunii
și desfrunzit, s-au veștejit și ei, părăsind amândoi acest pământ când aveau
deabia doi ani. De aceea părinții îndoliați au primit-o pe micuța Giulietta cu
mare bunătate și au simțit curând o simpatie pentru ea ca și când ar fi
propriul lor copil.
Deoarece câteva săptămâni mai târziu Norina
s-a mutat la Pisa pentru a îngriji o doamnă cunoscută ei, bolnavă, cei doi au
rugat-o să le lase lor fetița până la întoarcerea ei, iar după lungi ezitări
văduva s-a învoit. Presupunând că cele 500 de lire, pe care i-a găsit în geamantanul
cumnatei ei, aparțin copilului, i-a dat sorei ei banii împreună cu pachetul
care conținea lucrurile copilului.
Micuța, sărmana Giulietta! Desigur, a găsit
în noii ei părinți adoptivi inimi iubitoare, dar ea a trebuit să lase în urma
ei poienile verzi, iar acum să privească numai ulițe murdare și pline de
oameni. Cât de adesea ducea dorul după dealurile înflorite din Speranța! Bunul
Beppo făcea totul, pentru a face bucurie fetiței! Adesea o ridica pe umerii lui
și o ducea afară în grădinile frumoase de la Caserta. Atunci, ochii întunecoși
ai Giuliettei străluceau la vederea florilor frumoase. Deseori, când credea că
nu este observată de nimeni, săruta un trandafir sau o altă floare și vorbea cu
ele despre casa ei frumoasă unde porumbeii gungureau și pe care nu o va vedea
niciodată.
Părinții adoptivi au ținut cont cu bucurie
de dragostea fetiței pentru flori. Pe acoperișurile plate ale multor case din
Napoli s-au amenajat mici grădini, și așa cum am auzit la începutul povestirii
noastre, în grădinița de pe acoperișul lui Beppo creșteau multe plante
frumoase. Nu putea Giulietta după câțiva ani să meargă la piață și să ofere
străinilor un buchețel parfumat? Când cele 500 de lire se vor apropia de
sfârșit, va exista pentru micuță o șansă să-și câștige singură pâinea. Desigur,
atât timp cât trăiau Beppo și Giuanita, nu îi va lipsi nimic, dar mai târziu –
ce se va alege de ea? Pe pământ, nimic nu este statornic. Nici Norina, care
le-a adus raza de soare în casă, nu mai era. După destul de scurt timp, l-a
urmat pe soțul ei în mormânt.
* * *
Astfel, s-a scurs un an după altul. A fost o
mare bucurie pentru micuța, vioaia Giulietta, când mama Giuanita i-a permis în
sfârșit să împletească și să vândă din florile, pe care ea însăși le-a plantat
și le-a îngrijit, buchete de flori și coronițe.
Din acest timp, răsuna aproape zi de zi cu
glas argintiu pe străzile din Napoli: „Flori frumoase, proaspete! Flori
frumoase, proaspete!“ Și unii trecători, atrași de sunetul dulce, se opreau și
se aplecau spre micuța vânzătoare de flori pentru a cumpăra un buchețel parfumat.
Acum cititorii mei vor înțelege de ce doamna
aceea îmbrăcată în doliu a fost atinsă așa de adânc, când strigătul: „Flori
frumoase, proaspete!“ a ajuns la urechea ei. Ea nu s-a înșelat când a crezut că
a perceput ecoul glasului soțului ei Gaetano. Din această clipă, sunetul
argintiu al glasului vânzătoarei de flori i-a rămas de neuitat. Cât de mult dorea
să mai audă o dată strigătul: „Flori frumoase, proaspete!“ Dar treburi de
familie au obligat-o pe ea și sora ei Julia să părăsească Napoli deja în
dimineața următoare. De aceea dorința ei nu a putut fi îndeplinită deocamdată.
Întoarsă la Florența, unde doamna Amalfi mai
locuia cu sora ei, amintirea dureroasă despre dispariția misterioasă a
copilului ei iubit așa de mult a pătruns cu putere mai mare ca niciodată în sufletul
ei. Înainte de toate o chinuia acum gândul că poate nu a cercetat destul de cu
grijă și continuu după dovezile morții fiicei ei. Dar nu lăsase soacra ei
decedată să se citească pentru copilul dispărut recviemuri? Și nu asigurase părintele
Pietro tot mereu, că în Arno au dispărut mai mulți copii pentru totdeauna,
încât orice altă căutare ar fi de prisos?
Ah! Inima mamei sărmane nu se lăsa
mângâiată. Glasul dulce al micii vânzătoare de flori din Napoli a deschis
iarăși rana abia cicratrizată a inimii ei.
(Se
continuă în iulie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu