Sub ocrotirea lui Dumnezeu

 

   Misionarul von Asselt, care lucra pe insula Sumatra (aparține Indoneziei), a fost odată în călătorie. Soția sa a rămas singură acasă - în mijlocul dușmanilor!

   Absența misionarului nu a trecut neobservată de dușmani. Ei se întrebau:

   "Tuan a plecat? Femeia albă, lipsită de apărare, este singură?"

   Seara, în timp ce doamna von Asselt scria liniștită în camera ei, a auzit deodată un zgomot ciudat afară. A ascultat. Se apropia din ce în ce mai mult de ușa ei. Și-a împins scaunul înapoi, a ridicat lampa și a încercat să deschidă ușa. Dar a simțit că cineva o ține pe loc. Nu putea să meargă mai departe. Așa că a pus lampa înapoi pe masă și s-a gândit:

   "Domnul este cu mine, nu trebuie să-mi fie frică."

   Puțin mai târziu, însă, a luat din nou lampa și a vrut să descuie ușa cu cealaltă mână. Dar deodată nu a mai avut putere în mână și a trebuit să lase foarte repede lampa jos.

   "Oprește-te", s-a gândit ea, "Domnul nu vrea ca eu să ies!"

   Așa că a rămas liniștită în camera ei și curând s-a dus la culcare.

   Când a deschis ușa în dimineața următoare, a văzut că fuseseră furate o mulțime de lucruri. Și ce era acolo, pe măsuța din fața ușii? Praf de pușcă!

   Ea i-a întrebat apoi pe câțiva băștinași ce înseamnă aceasta.

   "Doamnă misionară", au spus ei, "dacă ați fi ieșit din casă noaptea trecută, oamenii v-ar fi împușcat!"

   Cum se face că misionara nu a fost speriată de aceste cuvinte? – Ea Îl avea cu ea pe Mântuitorul cel puternic!

 

"Eu mă culc și adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuința mea" (Psalmul 4.8).

"Tu ne izbăvești de vrăjmașii noștri și dai de rușine pe cei ce ne urăsc" (Psalmul 44.7).

Pasărea de noapte

   Bufnița este pentru păsări ceea ce pisica este pentru patrupede. Ochii săi sunt așa creați, încât poate vedea în întuneric și își poate prinde prada în timpul nopții. Bufnița de noapte este de mărimea unei găini. Capul ei gros este acoperit cu pene ca o perucă. Fermierilor le place să o vadă în hambar, pentru că se hrănește cu șobolani și șoareci, dintre care prinde un număr neobișnuit de mare.

   O pereche de bufnițe și-a stabilit odată reședința într-un porumbar, iar în cuib erau patru pui de bufniță. Părinții grijulii stivuiau mâncarea în spațiul de lângă pui. Uneori erau până la 15 șobolani și șoareci morți, pregătiți pentru prânzul puilor de bufniță. Cineva, care s-a străduit să se uite și să numere, a constatat că întreaga familie de bufnițe mânca aproximativ 27 de șobolani și șoareci în fiecare noapte.

   Bufnițelor mici le place să trăiască în crăpăturile stâncilor și în zidărie. Își depun ouăle în praf. Strigătele lor nocturne îi îngrozesc adesea pe oamenii temători și superstițioși. Bufnița este menționată și în Biblie ca locuitor al locurilor singuratice și pustii. În Psalmul 102, o persoană chinuită care își varsă plângerea în fața Domnului se roagă: "Semăn cu pelicanul din pustie, sunt ca o cucuvea din dărâmături. Dar Tu rămâi Același și anii Tăi nu se vor sfârși."

De sus până jos

 

   Toată lumea vrea să ajungă sus: Silviu vrea să urce pe scara carierei; Iulia vrea să dea tonul în cercul prietenelor ei; fiul vrea să fie cel mai îndrăgit în curtea școlii; iar fiica visează să fie o vedetă celebră. Cu toții vor să ajungă mari.

   Dar Cineva a fost cu totul diferit: Isus Hristos. El a venit din cer pe pământ; a fost și este Dumnezeu și a devenit Om; ca bebeluș a fost dependent de dragostea și grija mamei Sale; iar ca adult S-a smerit - până la moarte.

   De ce? Pentru că tu ești atât de prețios pentru El și vrea să fii cu El într-o zi. Acesta este motivul pentru care a venit de sus, din cer, până jos, pe pământ, ca să te tragă pe tine, care ești în fundul gropii, pe vârf, unde Se află El acum din nou.

   Isus S-a rugat: „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu ” (Ioan 17.24) - Ești tu unul dintre ei?

În sfârșit, cu Isus

 

- După ce trecem printr-o perioadă dificilă, spunem: În sfârșit s-a încheiat!

- După ce am promovat un examen, spunem: În sfârșit am scăpat!

- Dar aproape nimeni nu așteaptă cu nerăbdare sfârșitul vieții sale ca să spună: În sfârșit am murit!

Pentru mulți oameni, totul se termină când mor (ceea ce nu este adevărat!). Dar nu și pentru cei care Îl urmează pe Isus Hristos. Pentru ei, partea cea mai bună abia atunci începe. De aceea, ei pot spune: În sfârșit, cu Isus!

Un creștin așteaptă cu nerăbdare să Îl vadă pe Cel care a murit pentru el, care i-a plătit datoria pentru păcat și i-a dat viața veșnică. Așteaptă cu nerăbdare să Îl vadă pe Cel care i-a deschis cerul. Așteaptă cu nerăbdare să Îl vadă pe Mântuitorul și Domnul său, Isus Hristos, în glorie.

Stresul la școală

 
   Carla este în clasa a cincea anul acesta și așteaptă cu nerăbdare vacanța de toamnă. Perioada dintre vacanța de vară și cea de acum a fost foarte stresantă: o mulțime de colegi și profesori noi, materii noi și, prin urmare, mai multe teme și, de asemenea, mai multe teste și lucrări... toate acestea pot fi foarte stresante!
   Luca este doar în clasa a treia, dar chiar și el este uneori stresat la școală. Sunt unii colegi de clasă care pot fi foarte răi. Mai ales atunci când învățătoarea nu se uită, ei fac mișto de ceilalți. De exemplu, în drum spre școală, în timpul pauzelor sau când se schimbă în sala de sport.
   Ești și tu (uneori) stresat ca și Carla sau Luca?
   Atunci am vești bune pentru tine: Cineva poate vedea dacă ești stresat. El vede ce faci în fiecare secundă: este Isus, Fiul lui Dumnezeu, care este acum în cer.
   El te vede, chiar dacă tu nu-L vezi. El te aude, chiar dacă tu nu-i auzi glasul - dar poți citi ce a spus în Biblie! El este cu tine, chiar dacă uneori te simți singur. Și Domnul Isus te iubește și te poate ajuta!
 

Puiul de lebădă

Este o zi frumoasă și aurie de octombrie. Cristina și Maria zăbovesc puțin în drum spre casă. Este atât de distractiv să te târăști prin frunzele uscate.

Deodată se aud strigăte și râsete în spatele lor. Sunt depășite de un grup de elevi de clasa întâi care aleargă pe lângă ele strigând: „Roșcată!”, „Cap de morcov!” și „Alarmă de incendiu!”.

Cristina și Maria se întorc uimite și descoperă o fetiță slăbuță, palidă, cu părul roșcat, care, având capul plecat, i-a lăsat pur și simplu pe ceilalți să treacă pe lângă ea.

„Bună”, spune Maria cu amabilitate.

„Bună”, răspunde fata timid.

„Aceia erau colegii tăi de clasă?” întreabă Cristina, clătinând din cap și arătând în direcția în care a dispărut grupul gălăgios.

Fata dă din cap.

„Nu te supăra”, o consolează Maria. „Ei habar nu au ce spun.”

Buzele fetiței tremură.

„Cum te cheamă?” întreabă Cristina distrăgându-i atenția.

„Jeni. – Ei mi-au spus: «monstrul pistruiat» și «otrava roșie».”

„A fost foarte urât din partea lor!”

„Nici mie nu-mi place culoarea părului meu și aș vrea să-mi pot șterge pistruii!”

„Ai încercat?” întreabă Cristina și trebuie să își ascundă un zâmbet.

Jeni dă din cap aprobând.

„Cred că părul roșcat și pistruii sunt foarte frumoși”, afirmă Maria. „În plus, Dumnezeu te-a făcut așa.”

Jeni se uită la ea întrebătoare.

„Dumnezeu a făcut totul, oamenii, animalele, copacii și florile. Și pentru că El a făcut totul așa, este bine. Și Dumnezeu ți-a dat ție o culoare deosebit de frumoasă - la fel ca frunzele colorate acum, toamna!” Maria arată spre un arțar, care strălucește de o culoare portocalie aprinsă. „Fiecare culoare a părului este frumoasă. Ar fi plictisitor dacă toți copiii ar arăta la fel. Lui Dumnezeu îi place diversitatea, de aceea a creat atât de multe creaturi diferite.”

„Ești nouă în școala noastră?” întreabă Cristina. „Nu te-am mai văzut aici până acum.”

Jeni dă din cap. „Abia ne-am mutat aici. - Mi-ar plăcea să arăt ca ceilalți”, se destăinuie ea. „Nu-mi place să ies în evidență peste tot.”

Cristina se gândește. „Ai un moment?” întreabă ea apoi, arătând spre banca de sub arțarul mare. „Aș vrea să-ți arăt ceva.”

Jeni dă din cap cu ezitare.

Maria a devenit și ea foarte curioasă.

Cristina scotocește în ghiozdanul ei de școală și scoate o carte uzată. O deschide și îi dă lui Jeni o fotografie, care era în carte ca semn de carte. Pe poză este un pui de pasăre gri și pufos. „Crezi că este urât?”, întreabă ea entuziasmată.

„Bineînțeles că nu!” răspunde Jeni. „Este atât de drăguț! Un pui de lebădă, nu-i așa?”

„Exact!”

„Erau câțiva în orașul nostru, lângă iaz, primăvara”.

Maria râde și o întreabă pe Cristina: „Rățușca cea urâtă?” Își amintește că prietena ei a fost prezentă odată când mama Mariei a citit povestea copiilor, iar Cristina a fost foarte impresionată de poveste.

„Știi povestea rățuștei urâte?” întreabă Cristina, ținând cartea sub nasul lui Jeni.

„Nu.”

„Îți împrumut cartea, mama ta ți-o poate citi.”

„Nu cred că are timp pentru așa ceva. Iar eu încă nu știu să citesc.”

„Bine, atunci o să ți-o spun pe scurt. Deci, este vorba despre o familie de rațe. Mama rață a clocit ouăle. Unul dintre ouă era mai mare decât celelalte și arăta diferit. Din el a ieșit un pui gri. Mama rață a fost surprinsă de puiul mare și oarecum neîndemânatic, dar cum acela putea înota la fel ca și copiii ei, a fost convinsă că trebuie să fie copilul ei. Însă celelalte animale de la fermă erau dezgustate de «rățușca» gri și râdeau mereu de ea. Am reținut o frază în mod special. O găină sau o gâscă spunea despre «rățușca cea urâtă»: «Nu ne-a făcut nimic, da-i aşa de mare şi de neobişnuită, că trebuie numaidecât să o luăm la bătaie.»”

Jeni dă din cap cu tristețe. „Și mie mi se întâmplă la fel. Pentru că arăt diferit, ceilalți râd de mine.”

„Rățușca a decis să fugă. I-a fost greu să se descurce singură. Odată a fost închisă de soția unui fermier, dar a reușit să scape. Altă dată, iarna, a înghețat în gheață, dar a fost eliberată. Iar la un moment dat și-a descoperit reflexia în apă și a văzut că a devenit o mândră lebădă. Și s-a bucurat și a fost fericită împreună cu celelalte lebede.”

„Finalul poveștii este frumos”, spune Jeni.

Cristina se uită la imaginea puiului de lebădă și la imaginile din carte. „Puiul de lebădă nu a fost niciodată urât”, spune ea, „a fost doar diferit de rațe.”

„Tu ești frumoasă”, spune Maria. „Și dacă ceilalți nu încetează să te tachineze, atunci spune-i învățătoarei tale. Aceasta nu înseamnă că îi pârăști!”

Jeni dă din cap. „Pot să împrumut cartea? Imaginile sunt atât de frumoase.” 

Cristina dă din cap. Ea pune poza cu puiul de lebădă în carte. „Îți voi da poza drept cadou. Așa îți vei aminti mereu că a fi diferit nu este un lucru rău.”

Căzătura în timpul jocului de fotbal

 

"El tămăduiește pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile" (Psalmul 147.3).

   Daniel îl vizitează astăzi pe tatăl lui Filip și al Anei. Soarele strălucește atât de frumos și ei joacă fotbal în grădină. Mingea se rostogolește rapid înainte și înapoi pe iarbă. Cele două echipe aleargă după minge pentru a da gol în poarta mică a adversarului. Ana și tata joacă împreună împotriva lui Filip și Daniel. Primul gol este marcat! Este 1:0, apoi jocul continuă și tata înscrie al doilea gol - 2:0!

   Acum Filip și Daniel trebuie să muncească din greu pentru a nu pierde meciul. Și, într-adevăr, la scurt timp după aceea înscriu și ei un gol. Acum scorul este 2:1! Daniel este plin de entuziasm când trece cu vederea faptul că Ana se află în spatele lui și ...

   „Au!” Ana cade, chiar pe bărbie. O doare rău! Ea începe să plângă. Îi sângerează bărbia și meciul trebuie să fie anulat.

   Tata o ia pe Ana în brațe, iar mama aduce repede un plasture colorat pentru rană. După un timp, Ana nu mai plânge. Cât de bine este să fii cu tata și să fii alintată.

 

   O mângâiere și mai mare o primești de la Dumnezeu. Dacă ești într-un necaz și te rogi Lui, Dumnezeu te va ajuta - mult mai bine decât o poate face tatăl tău.

Indianul mulţumitor

 

   Băştinaşii Americii sunt indienii cu pielea roşie, în general oameni blajini, a căror preocupare preferată este vânatul în terenurile lor împădurite. Dar dacă sunt enervaţi sau brutalizaţi, se pot răzbuna foarte crunt, iar în timpurile de demult unii europeni imigranţi s-au comportat foarte neprietenos cu ei, chiar i-au împuşcat cu armele lor de foc, ca şi cum ei ar fi fost animale sălbatice. Aşa s-a comportat o mare parte din coloniştii care s-au stabilit printre ei. Numai o familie, soţ şi soţie tineri, au fost o excepţie între ei. Aceştia s-au comportat conform îndemnului apostolului: „Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii” (Filipeni 4.5). Când într-o zi cu vreme rea un indian rătăcit a bătut la uşa barăcii lor şi dorea să intre, cei doi l-au primit prietenos, l-au lăsat să se încălzească la focul cuptorului şi l-au înviorat cu mâncare şi băutură. De atunci indianul a revenit mereu şi le aducea ceva din vânatul lui. Când li s-a născut un copil, el a dovedit o mare bucurie pentru naşterea copilului şi uneori le dăruia o pasăre colorată, o floare rară sau o jucărie făcută de el. Însă el nu putea să exprime în cuvinte afecţiunea şi mulţumirea lui, căci fiecare vorbea limba lui.

   Într-o zi a venit în fugă cu respiraţia tăiată şi cu gesticulaţii agitate a dat de înţeles oamenilor să-l urmeze imediat. Însă aceştia nu l-au urmat, ci au râs de comportamentul lui ciudat. Atunci el s-a uitat de jur-împrejur în colibă, a luat dintr-o dată copilul care dormea în leagăn şi a fugit cu el în jungla apropiată. Acum părinţii speriaţi au alergat după el; dar ei nu l-au putut ajunge pe omul iute de picior cu prada sa preţioasă. Din timp în timp se oprea; dar când ei se apropiau, el o lua la fugă, până când în cele din urmă, după aproximativ o oră, el a ajuns pe un deal. Aici i-a aşteptat şi liniştit le-a pus copilul în braţe. Apoi a întins mâna înapoi spre casa lor şi ce au văzut ei? Flăcări de foc se ridicau din ea şi pretutindeni în jur se vedea fum şi negură. Indienii făcuseră un legământ să-i atace prin surprindere pe europenii nesuferiţi şi să-i nimicească. Acestei acţiuni de răzbunare era expusă şi familia bună, dacă indianul mulţumitor nu i-ar fi adus în siguranţă în acest mod înţelept şi hotărât. După aceea el a îngrijit de ei şi pe căi secrete prin pădure, pe care numai el le cunoştea, i-a dus într-un loc paşnic.

Construirea de poduri

 

   Râsetele puternice ale copiilor pătrund prin fereastra deschisă a bucătăriei. Mama privește agitația de la fereastră. Afară, pe stradă, copiii ei și ai unor vecini se joacă. Trotinetele trec pe lângă casă cu viteza fulgerului. În spate, trei sar coarda, iar alții se ghemuiesc pe asfalt pentru a-l decora cu cretă colorată.

   - Ce desen urât!, aude o fată spunând.

   - Nu știi desena deloc, Nicu, izbucnește un alt copil. Mama ciulește urechile.

   - Nu vreau ca Nicu să ne distrugă desenul, îi șoptește Florin Elenei.

   - Nu avem nevoie de tine aici, Nicu! Du-te și joacă-te în altă parte, strigă unul dintre copii.

   Unul câte unul, toți copiii sunt împotriva lui Nicu. Niciunul nu-l mai lasă pe Nicu să deseneze. Nicu se urcă pe trotinetă și trece pe lângă casă. Revine puțină liniște. Mama se întoarce la munca ei. După o vreme, Horia și Elena intră grăbiți în casă.

   - Ne este sete, anunță Horia cu voce tare.

   - Putem, te rog, să bem ceva, îl corectează mama cu o privire semnificativă.

   - Propoziția este prea lungă - mor de sete, spune Horia. Elena ia două pahare din dulap și sticla de apă minerală de pe masă. Se grăbește să umple ambele pahare până la refuz. Horia și ea se apleacă în față pentru a sorbi mai întâi din apă. Când nivelul apei scade puțin, se întind după pahare. Horia îl bea dintr-o dată.

   Mama dă din cap uimită:

   - V-aș fi adus imediat câteva sucuri.

   - Le vom lua oricum, spune Horia.

   - Nu fi atât de poruncitor, Horia, îl avertizează mama.

   - Înainte să vă întoarceți la joacă, aș vrea să vă vorbesc despre ceva.

   Horia, care se afla deja în ușa bucătăriei, se întoarce.

   - O să dureze mult? Este atât de frumos afară, încât nu avem timp.

   - Știu, spune mama. Dar este important. S-a întâmplat să vă aud prin fereastra deschisă. Și ceea ce am auzit acolo m-a pus pe gânduri. Acum Horia își ciulește urechile cu interes. Elena este și ea curioasă.

   - Bullying-ul nu este deloc frumos, începe mama.

   - Bullying?, Elena nu înțelege despre ce vorbește mama.

   - Bullying este un cuvânt englezesc. Înseamnă să intimidezi pe cineva.

   Horia spune:

   - Nici eu nu cunosc acest cuvânt.

   Mama le explică puțin mai exact:

   - Bullying înseamnă să-i superi pe alții. Nu o dată, nu de două ori, ci mereu și mereu. Spui cuiva mereu aceleași lucruri. Și dacă toți copiii de pe stradă - inclusiv voi - continuă așa, atunci îl veți intimida pe bietul Nicu. Pentru că intimidarea începe la scară mică. De obicei, începe cu o singură persoană și apoi ceilalți se alătură. Și înainte să-ți dai seama, nu te mai poți opri. Ar trebui să fim drăguți cu toată lumea, pentru că Dumnezeu ne-a vrut așa cum suntem. Și l-a vrut și pe Nicu așa cum este. Nicu poate face multe lucruri mai bine decât voi. Doar că desenatul nu este punctul lui tare. Este foarte rău când te iei de slăbiciunile altcuiva.

   - Bine, mamă, promit copiii, nu vom mai face așa ceva.

   Horia și Elena vor, în sfârșit, să iasă pe stradă. Așa că Horia întreabă:

   - Ce vom face acum?

   Mama le dă un sfat:

   - Vă sugerez să construiți un pod.

   Elena se încruntă. Și nici Horia nu prea știe ce vrea să spună mama:

   - Un pod peste drum?

   Mama râde și le explică:

   - Așa se spune. A construi un pod înseamnă a conecta ceva. Sau să mediezi între două părți. Să vii în întâmpinarea cuiva.

   Cei doi își dau seama.

   - Să-l lăsăm pe Nicu să se joace cu noi?

   Mama dă din cap.

   - El nu v-a făcut nimic. Doar pentru că nu poate desena cum considerați voi că este bine nu înseamnă că trebuie să-l tachinați, să-l alungați sau chiar să-l ignorați. Puteți picta altceva când este el prin preajmă. Ce ziceți de o stradă de joacă? Cu siguranță, va putea să deseneze și Nicu linii și semne de circulație.

   Horia nu este pe deplin convins.

   - Dacă desenați un drum frumos cu Nicu și apoi îl folosiți toți împreună cu bicicletele și trotinetele voastre, veți construi un pod. Pentru că vouă vă place să desenați, iar lui Nicu îi place să meargă pe trotinetă. Și toată lumea va fi fericită să participe! Încercați!, îi încurajează mama.

   Mama scoate din dulap trei sucuri și le întinde copiilor ei. Horia zâmbește:

   - Unul pentru Elena, două pentru mine.

   - Bineînțeles că nu! Mama îi spulberă speranțele. Bineînțeles că al treilea este pentru Nicu.

   - Ei bine! Horia se bate peste frunte pentru a semnala că a înțeles.

   Frații aleargă afară cu sucurile în mână. Horia traversează strada și se îndreaptă direct spre Nicu.

   - Vrei să desenăm împreună un drum cu semne de circulație și semafoare? Atunci ne vom putea plimba pe el cu trotinetele și bicicletele noastre, întreabă Horia și îi întinde lui Nicu un suc. Nicu este surprins, dar acceptă sucul cu recunoștință. Își spune gândurile cu voce tare:

   - De ce ești deodată atât de drăguț?

   - Păi, bolborosește Horia ca de la sine înțeles, construiesc un pod. Nicu nu mai înțelege nimic. Horia râde.

   - Nu, nu mai contează. Să începem cu strada. Uite, vine Elena și Florin. Cei doi se alătură băieților. După un timp, li se alătură și restul copiilor și împreună desenează cu creta o stradă mare de joacă.

 

Podurile

 Dragi copii,

   Ați înotat mult în această vară? Este o modalitate grozavă de a vă răcori atunci când este cald și soarele strălucește pe cer toată ziua.

   Desigur, există ape care sunt prea mari și prea late pentru a fi traversate înot. Întotdeauna mă bucur când există un pod, micul pod de lemn peste pârâul din pădure sau imensul pod de oțel care traversează un râu.

   Podurile sunt un lucru frumos și folositor. Și o invenție străveche. Ele sunt construite de oameni, cum ar fi ingineri, meșteri, muncitori în construcții și așa mai departe. Dar există și constructori de poduri în sens figurat. Aceștia pot fi numiți și mediatori sau pacificatori, pentru că ei construiesc punți între oameni care nu se cunosc sau care, în mod normal, nu ar avea niciodată contact unii cu alții.

   Cel mai mare constructor de poduri din toate timpurile este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El a făcut o punte peste prăpastia adâncă și urâtă, care exista între oameni și Dumnezeu și pe care noi am provocat-o prin neascultarea de Dumnezeu. Poți afla în Biblie și, de asemenea, aici, cum a făcut Domnul Isus acest lucru și cum poți trece podul care duce la Dumnezeu.