Merele

   Radu și Cristian erau prieteni și își petreceau timpul liber în mare parte împreună. Ei se ajutau unul pe altul unde puteau, dar adesea se lăsau și ademeniţi unul de celălalt la câte o poznă rea.

   Într-o zi au mers amândoi la pantofar, pentru că pantofii lui Radu aveau nevoie de noi tălpi de cauciuc. Au așteptat până când domnul Boieru, pantofarul, a executat reparația. Pe drumul spre casă, Radu îi spuse lui Cristian:

   - Le-ai văzut și tu, acolo în spatele grădinii lui Boieru?

   - Ce să văd? întrebă Cristian.

   - Merele timpurii! Sunt minunate! În spatele atelierului lui Boieru! Fantastic!

   - Da, și...?

   - Îți lasă gura apă.

   - Crezi că am putea...?

   - De ce nu? Ar fi o nimica toată să ne urcăm prin spate pe zid, unde nu ne vede nimeni.

   - Dar aceasta înseamnă furt, replică Cristian, sau nu?

   - Nu trebuie să le luăm pe toate... numai așa pentru a ne potoli foamea de moment, așa vreo patru, cinci în buzunarele de la pantaloni. Acest lucru nu-l va observa nimeni, domnului Boieru îi rămân destule, copăcelul este arhiplin, crengile se vor rupe în curând!

   - Dar dacă vom fi prinși, va fi un mare scandal, replică Cristian.

   Radu râse.

   - Nu ne lăsăm noi prinși, iar pentru câteva mere nu ajungi în fața judecătorului!

   Mai târziu, când se întunecă puţin, Radu și Cristian se furișară prin spate trecând peste un teren învecinat spre grădina domnului Boieru. S-au uitat atenţi în toate părțile, apoi s-au cățărat atenți pe gard și imediat au ajuns în fața copăcelului pitic, care avea așa de multe mere timpurii mari, aurii. În câteva momente, amândoi aveau buzunarele pantalonilor pline. Apoi au alergat înapoi spre gard. Când să se cațăre, lui Radu îi alunecă unul din merele din buzunar și se rostogoli pe un strat de zarzavat.

   Cei doi hoți de fructe nu au mers prea departe, când Cristian se simți foarte indispus. Conștiința îl acuza. Desigur, niciun om nu a văzut furtul lor, dar aceasta nu-i folosea la nimic și nu lua povara de pe inima lui.

   - Radu, spuse el în sfârșit, noi am furat, suntem hoți.

   - Nu ne-a văzut nimeni, replică Radu.

   - Totuși suntem hoți. Și de văzut totuși ne-a văzut cineva! Și amândoi știm ce am făcut!

   Un timp, cei doi băieți s-au certat unul cu celălalt și și-au făcut reproșuri. La final, Radu a întrebat:

   - Și ce ai de gând acum, ce vrei să faci?

   - Eu îi duc mâine domnului Boieru merele mele și îi spun că le-am furat.

   Radu se supără foarte tare şi îl numi pe Cristian un foarte mare laș și îl lăsă în urmă. Cristian nu replică nimic și merse acasă. Era foarte nefericit, dar își propuse cu tărie ca a doua zi dimineața, cât de devreme posibil, să-l viziteze pe domnul Boieru.

   Deja foarte devreme – era sâmbăta și astfel era liber de la școală – porni la drum spre pantofar. Domnul Boieru era deja la muncă. Când intră Cristian, domnul Boieru îl salută cu amabilitate.

   - Ei, tinere, ce pot face pentru tine?

   - Am venit din cauza... din cauza merelor de aici pe care le-am furat ieri seară... din spatele grădinii dumneavoastră...

   - Și vrei să mi le dai înapoi? Bine, băiatul meu, bine. Și prietenul tău, care a fost cu tine, vrea și el să-și aducă partea lui înapoi?

   De mirare, Cristian rămase cu gura deschisă. Întrebă încet:

   - De unde știți că amândoi am fost în grădină, ne-ați observat?

   - Hai cu mine în grădină!

   Când au ajuns în fața copăcelului pitic cu mere aurii, pantofarul spuse:

   - Pe pământ se văd urmele voastre! O urmă corespunde exact cu tălpile pe care le-am pus ieri după-masă la pantofii prietenului tău. Azi dimineață, când am văzut un măr în apropierea gardului, am devenit atent, m-am uitat la urmele pantofilor voștri și am știut imediat cine a făcut o vizită în grădina mea. Acum du-te și adu-l mai întâi pe prietenul tău, doresc să vă spun la amândoi ceva.

   Cristian alergă pentru a-l aduce pe Radu. Acesta ezită când auzi din ce motiv trebuia să meargă, dar totuși merse. Era convins că îi aștepta o predică de morală puternică, pentru că pentru aceasta domnul Boieru era recunoscut. Puțin mai târziu, cei doi băieți stăteau în fața pantofarului. Și apoi urmă predica de morală! Și încă ce predică!

   La amândoi răufăcătorii le-a fost prezentată dragostea Mântuitorului, care a venit jos din slava cerului, care în devotament, de bunăvoie față de Dumnezeul și Tatăl Său, a fost ascultător până la moartea la cruce și astfel a făcut ispășire pentru vina altora. Foarte serios, domnul Boieru le-a explicat:

   „El a fost judecat la cruce, pentru ca și furtul vostru să poată fi ispășit; pentru că trebuie să fie ispășit acest furt, chiar dacă cineva gândeşte astăzi în lume că un astfel de furt este un fleac. Voi aveți de-a face cu Dumnezeu, ați încălcat porunca Lui, ați păcătuit împotriva Lui. Și nu numai acest păcat vrea El să vi-l ierte, ci și să curățească inima voastră, chiar să vă dăruiască o inimă nouă, o natură nouă – natura Sa, astfel ca să nu mai trebuiască să păcătuiți și să fiți potriviți pentru părtășia Sa și pentru cer. Oricine este născut din El nu trebuie să mai păcătuiască. Ce mare este dragostea Lui, îndurarea Lui, căci El vrea să ne elibereze de legea păcatului și a morții! Dar voi trebuie să acceptați acest har, să veniți la El cu vina voastră, cu păcatele voastre, El vă așteaptă...“

   Da, a fost o predică puternică, pe care cei doi băieți au trebuit să o asculte. Au fost cuvinte foarte serioase. Dar ele au venit dintr-o inimă plină de dragoste și au indicat spre Acela care este dragoste. Și cei doi băieți le-au luat în serios, le-au primit în inimile lor, s-au recunoscut în lumina sfințeniei lui Dumnezeu, au recunoscut vina lor în fața Lui, starea lor pierdută, au acceptat mântuirea Lui, au crezut Evanghelia și au devenit amândoi oițe ale Bunului Păstor.