O mărturie curajoasă

   Văduva Brennicke, care se hrănea cu greu prin munca de cusut, locuia în chirie cu cei trei fii ai ei, cu Paul de doisprezece ani, cu Richard de 10 ani şi cu Hermann de patru ani, în clădirea de lângă moară. Paul şi Richard aveau posibilitatea să alerge în voie pe spaţiul care începea imediat în spatele morii. Hermann, numit de cele mai multe ori „Menne“, era altfel; lui nu-i plăceau jocurile zburdalnice, gălăgioase. Era un băiat liniştit, gânditor, nu întreba multe şi se uita în jur cu ochi visători. Oamenii îl considerau prost. Hermann îl însoţea cu plăcere pe bunicul său, un poştaş pensionar, în plimbările lui de dimineaţa şi asculta atent orice cuvânt pe care îl rostea omul în vârstă. Bunicul istorisea adesea şi despre Domnul Isus. Dar după-masa, Menne stătea la masa unde fraţii săi îşi făceau temele. Era o chestiune grea, adesea cu strigăte, pentru că celor doi fraţi nu le prea plăcea socotitul şi scrisul. Când situaţia devenea foarte critică, pe faţa lui Menne se aşeza ceva ca tristeţea, ceea ce fraţii lui înţelegeau în felul lor. Ei îl batjocoreau: „Ei, aşteaptă, Menne, când o să ajungi la şcoală, vei vedea tu!”

   Când Menne a împlinit cinci ani, bunicul a murit. Câteva zile, Menne a umblat încoace şi încolo ca dezorientat, apoi a început să se oprească, ca şi când ar fi fost ceva de la sine înţeles, aproape în fiecare zi la morari. Aceştia îl primeau bucuroşi. Domnul Heller, morarul, fusese până la cincisprezece ani calfă la morar, a economisit, dar niciodată nu avusese intenţia să devină independent. Deodată i se oferi ocazia. El cumpără moara părăsită cu 11.000 de mărci. El plăti 1.000 de mărci şi se obligă să plătească în fiecare an 1.000 de mărci. Cu precauţie, hărnicie şi economie reuşi.

  Într-o zi, domnul Heller stătea la birou şi număra bani.

   - Vrei să mă ajuţi, Menne? întrebă mai mult în glumă.

   Menne încuviinţă şi se puse pe treabă. După un timp, domnul Heller se uită în sus. Banii, monezile de aur, argintul, bancnotele erau sortate cu mare grijă în linie dreaptă.

   - Câţi bani sunt? întrebă el.

   - 433 de mărci.

   Domnul Heller numără după el şi într-adevăr aşa era. Apoi începu să socotească cu creionul pe un bileţel. Rostea pe jumătate cu voce tare cuvintele, cum făcea de obicei. Un timp, Menne ascultă tăcut. Dar când morarul spuse: „Şapte şi cu opt fac şaisprezece“, Menne îl întrerupse:

   - Nu este corect, domnule Heller. Şapte şi cu opt nu fac şaisprezece, fac cincisprezece!

   - Desigur, Menne, strigă domnul Heller, eşti nemaipomenit!

   De atunci, Menne se ocupă adesea pentru morar de plăţile la poştă şi la bancă, la început de cele cu sume mai mici, apoi şi de cele cu sume mai mari. Să scrie îi venea tare greu. Paul spunea că este prea prost pentru scris. Dar să socotească, Menne putea de la 1 până la 1.000 ca un casier de la bancă, cu siguranţă sută la sută, totul în cap.

   Într-o seară, doamna Brennicke, căreia nu-i plăcea că băiatul era trimis cu bani, întrebă:

   - Ei, Menne, ai plătit astăzi iarăşi la poştă?

   - Da.

   - Cât?

   - 846 de mărci.

   Doamna Brennicke porni spre morar şi strigă cu glas tremurat:

   - Domnule Heller, nu trebuie să-i încredinţaţi lui Menne aşa de mulţi bani!

   - De ce nu? întrebă morarul mirat.

   - Dacă pierde ceva...?

   Morarul râse.

   - Să piardă bani? Mie mi s-ar putea întâmpla, lui Menne nu.

   - Îşi face bine treaba?

   Morarul deveni serios.

   - Mergeţi la poştă şi întrebaţi acolo. Toată poşta se bucură când vine Menne. Odată funcţionarul de la ghişeu a vrut să facă o glumă şi a luat pe ascuns o monedă. Menne nu a spus nimic, dar când funcţionarul a spus că nu este corect, Menne a strigat că este corect, doar că domnul funcţionar trebuie să pună iarăşi pe masă cele 5 mărci pe care le-a luat. Atunci toată poşta a izbucnit în râs.

   Doamna Brennicke spuse:

   - Dar Menne este doar...

   Atunci morarul se supără şi spuse apăsat:

   - Vreau să vă spun ceva, doamnă Brennicke. Menne are capul cel mai luminat pe care l-am întâlnit vreodată. Paul şi Richard pot să înveţe o meserie practică, nu poate deveni fiecare om un învăţat. Dar Menne ar trebui să studieze, el va deveni odată un mare matematician.

   - Să studieze? – Ah, domnule Heller, faceţi glume. Cu veniturile mele mici?

   - Acum există destule subvenţii pentru studii, o încurajă morarul. Şi Dumnezeu va ajuta mai departe.

   Într-o zi, domnul Heller deschise biroul, răsturnă dintr-o pungă de pânză banii pe masă şi spuse către Menne:

   - Mâine trebuie să plătim 20 de chintale grâu – fiecare costă 12 mărci – şi 250 de mărci la morarul de dinainte. Vezi dacă ajung banii.

   Spunând acestea, îl lăsă pe Menne singur şi se duse dincolo în moară, ca să transporte cu o roabă saci.

   Menne se puse pe treabă. Era aşa de adâncit, încât nu observă cum un străin intră în încăpere. Deodată tresări. Lângă el stătea un tânăr neîngrijit, se uita cu ochi avizi la bani şi porunci aspru:

   - Dă-i încoace!

   Menne îi dădu străinului cu pumnul său mic un brânci, încât acesta se dădu înapoi înmărmurit. Dar imediat vagabondul înaintă spre Menne şi ridică băţul noduros.

   - Aşteaptă, piticule!

   - Vreţi să mă bateţi – Dumnezeu vă va pedepsi! răspunse Menne cu ochi fulgerători.

   - Dumnezeu – ei! râse străinul. Ce ştii tu despre Dumnezeu?

   - Ştiu multe despre El, răspunse Menne, ştiu că El a creat lumea şi tot ce este în ea – şi pe dumneavoastră!

   - Trăncănitorule! batjocori străinul şi se întinse după bani.

   - Vreţi să furaţi? strigă Menne. Nu ştiţi că atunci nu veţi mai ajunge în cer? Nu cunoaşteţi porunca a şaptea: „Să nu furi“?

   Lovit ca de un fulger, străinul lăsă mâinile în jos. Acelaşi cuvânt i l-a spus mama lui când a plecat de acasă.

   - Unde este morarul? întrebă el.

   - Dincolo în moară, explică Menne.

   Mişcat, străinul părăsi încăperea şi merse dincolo în moară, aşeză băţul noduros pe trepte şi îl salută pe morar. Domnul Heller se scotoci în buzunare ca să-i dea o monedă pentru hrană, dar vagabondul se împotrivi şi îl rugă:

   - Nu bani, daţi-mi de lucru – altfel – altfel sunt pierdut!

   Domnul Heller clătină din cap, dar străinul îl rugă din nou:

   - De lucru, domnule! Sunt ucenic de morar şi de mai mulţi ani în căutare de lucru! În Thüringen într-un oraş mic locuieşte mama mea şi se îngrijorează de moarte pentru mine. Daţi-mi de lucru, că să fie iarăşi mândră de mine. Trebuie să se schimbe ceva cu mine! Înainte cu câteva minute n-am gândit aşa, dar a apărut înaintea mea un înger bun şi a trezit conştiinţa mea.

   - Un înger? se miră domnul Heller.

   - Da, dincolo în încăpere, micul băiat blond cu ochi luminoşi...

   - Menne, murmură domnul Heller şi hotărî după ce se gândi puţin: Bine, puteţi rămâne aici. Dar vă spun: trebuie să vă dovediţi în ceea ce faceţi.

   Ceea ce spuse domnul Heller se împlini. Menne a studiat. De căsătorit, nu s-a căsătorit. Toată dragostea lui o dăruia rudelor sale şi elevilor săi, pe care îi ajuta atât cât îl ţineau puterile, adesea chiar peste puterile lui.

   Morarii nu mai trăiesc deja de mult timp. Dar într-un mic oraş din Thüringen trăieşte şi lucrează un morar de treabă, care are o soţie bună, copii frumoşi şi cuminţi şi o mamă bătrână, cu părul alb. Menne îşi petrece vacanţele cel mai mult la aceşti oameni. Este întâmpinat întotdeauna cu strigăte de bucurie, iar femeia bătrână şopteşte cu mâinile împreunate:

   - Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru mărturia curajoasă!

   „N-a cunoscut Dumnezeu căile mele? Nu mi-a numărat El toţi paşii mei?“ (Iov 31.4)