Giulietta (6)

   Speranța, pe care doctorul a exprimat-o în legătură cu Albert, s-a împlinit în curând. Deja după câteva săptămâni, tânărul s-a simțit în așa măsură reabilitat, încât a părăsit biserica și a putut să se mute în partea spitalului de iezuiți, unde erau bolnavi nu așa de grav răniți și unde mica lui prietenă era o vizitatoare tot așa de dorită ca la biserică.

   Într-o dimineață, când Giulietta încărcată cu flori era pe punctul de a părăsi casa părinților ei adoptivi, a întrebat cu o expresie gânditoare a feței:

   - Mămico, crezi că Dumnezeu mă iubește?

   - Desigur, a fost răspunsul, El îi iubește pe toți copiii cuminți. De ce să nu te iubească? Dar de ce întrebi?

   - Ah! Simt că nu sunt totdeauna cuminte, spuse micuța și puse coșulețul iarăși pe podea. Știi, o doamnă – Albert spune că este englezoaică – mi-a spus că noi toți suntem păcătoși și că trebuie să mă adresez nu fecioarei Maria, ci Domnului Isus, care Și-a dat viața pentru păcătoși pe crucea de la Golgota. Și a mai spus, că fecioara Maria nu a vindecat niciodată pe vreun bolnav, numai Domnul Isus are putere pentru așa ceva. Când El a fost pe pământ, a vindecat mulți bolnavi și chiar a înviat morți; trebuie să te rogi Lui, căci El este singurul Medic adevărat.

   - Copilă, sună totuși puțin ciudat; preoții spun altfel, spuse Giuanita, mama adoptivă.

   - Dar știi ceva, mămică, continuă cu vioiciune micuța, Albert crede că doamna are dreptate. El îmi citește acum adesea dintr-o carte mică, pe care o numește Testament, lucruri foarte, foarte frumoase, încât adesea îmi vine să plâng; Albert spune că de când se roagă la Domnul Isus, este mult mai fericit ca înainte. Și așa și este. Și eu mă simt așa de fericită, când el vorbește despre aceste lucruri, încât amândoi nu ne mai gândim la Speranța. Nu este ciudat, mămico? Oh, trebuie să fii odată împreună cu noi!

   Sărmana femeie nu a știut ce să spună la cuvintele ciudate ale dragei ei fetițe, și de aceea doar a dat îndoielnică din cap. Nu se putea spune despre ea că ar fi fost o catolică deosebit de zeloasă, iar preoții nu erau prietenii ei cei mai buni. Totuși, cuvintele micuței i se păreau suspecte.

   Între timp, Giulietta și-a luat coșulețul și împreună cu Giuanita au părăsit camera, pentru a prelua iarăși lucrarea lor de dragoste. O oră mai târziu o puteai vedea pe fetiță la patul unui tânăr, care deabia astăzi fusese adus la spital. Mai înainte s-a auzit geamătul lui dureros. Dar acum asculta cu atenție sporită vorbele copilului, care i-a povestit așa ca mamei ei ceea ce a auzit de la doamna engleză. Mult timp, Giulietta nu observă că ochii unui bărbat în haine de călugăr, care stătea în apropierea ei, cu o privire cercetătoare, se uitau la mica ei înfățișare. Expresia întunecoasă a feței sale arăta o mare mirare. Mult timp părea că a verificat trăsăturile micii vânzătoare de flori, până când în sfârșit s-a apropiat repede de ea și pe un ton brutal a întrebat:

   - Cum te numești, fată, și de unde vii? Vorbește!

   Speriată de felul violent, în care i s-a adresat străinul, Giulietta s-a apropiat căutând ajutor de patul noului ei prieten tânăr. Ar fi dorit să fugă de acolo. Dar preotul observă intenția ei și repetă întrebarea, în timp ce o prinse de braț pe micuța ce tremura din toate mădularele.

   Giulietta, care nu era obișnuită cu o asemenea purtare, țipă tare. Nu fără rost. În clipa următoare, mai mulți bolnavi, printre ei și Albert, stăteau de partea ei și se uitau surprinși și plini de supărare la preot, care încă o ținea strâns de braț.

   - Lăsați-o în pace pe micuța noastră Giulietta! strigă supărat Albert, în timp ce încerca să scape copilul din mâinile călugărului. Ah, uite că vine Giuanita, mama ei. Ea nu va permite, ca să i se facă vreun rău micuței.

   Într-adevăr, Giuanita apăru deodată, atrasă de vorbirea tare a lui Albert. Deabia a observat-o Giulietta pe mama ei, că s-a și aruncat plângând în brațele ei.

   - Ce este cu tine, copilul meu? întrebă afectuos femeia.

   - O uite, mămico, acolo, pe bărbatul rău, spuse plângând micuța.

   - Preotul de aici i-a provocat teamă micuței, completă Albert.

   - Este fata copilul dumneavoastră? întrebă preotul.

   - Asta nu este treaba dumneavoastră – desigur că nu, spuse femeia. Este nedrept din partea dumneavoastră să provocați o așa teamă micuței.

   - Nu mi-ați răspuns la întrebare, spuse preotul cu răceală. Cui aparține copilul? Nu este al dumneavoastră și cred că știu cui aparține. Dacă presupunerea mea este întemeiată, vă voi obliga să mi-l dați. M-ați înțeles?

   Dar Giuanita nu era deloc dispusă să renunțe la dreptul ei asupra micuței în favoarea acestui bărbat, fie el chiar și preot. De aceea i-a spus răspicat să se ocupe de treburile lui și să nu se amestece în cele ale altor oameni. Și după ce i-a spus pe față aceste cuvinte, i-a urat o „zi bună“ și a părăsit spitalul, însoțită de Giulietta și Albert.

   - Acum ascultă ceva, micuța mea Giulietta, spuse Albert afară cu glas înăbușit. Să nu vorbești în prezența acestui călugăr niciun cuvințel despre Speranța, căci acolo el este cunoscut bine și s-a interesat de tine adeseori la tatăl meu. În orice caz are intenții rele. Dar șterge-ți lacrimile, căci știi ce am hotărât eu și mama ta? Vrem să te ducem iarăși pe poienile înflorite ale Speranței. Tatăl meu a fost de acord și dorește să te revadă. Doctorul a hotărât, ca să merg în patria mea pentru a mă însănătoși deplin, pentru a respira aerul de țară; săptămâna viitoare plec împreună cu tine și mama ta. Acum, mica mea mângâietoare, rămâi cu bine!

   Plină de bucurie, Giulietta i-a făcut cu mâna prietenului ei, când acesta s-a întors în spital. Oare a visat sau a auzit bine? Oare să se împlinească într-adevăr așa deodată dorințele ei fierbinți de a revedea dealurile și poienile din Speranța? Ascultase Domnul Isus așa de repede rugăciunile ei în liniște? Desigur, nu putea fi altfel. Mama vorbea cu ea pe drum, dar ea nu auzea.

   Tata Beppo le-a întâmpinat ca întotdeauna bucuros când au intrat în cameră, dar Giulietta părea să nu observe. Capra Baba behăi veselă în întâmpinarea micuței ei stăpâne, dar aceasta nu avea urechi pentru ea. Ea se gândea numai la Speranța și la Prietenul ei din cer, care i-a ascultat rugăciunile. Lacrimi de bucurie au apărut ca mărgelele pe obrajii ei.

   În ce privește pe preotul Pietro, imediat după moartea bătrânei doamne Amalfi a părăsit orașul Florența. Chiar dacă acum doamna bătrână, dedată lui orbește, nu mai era în viață, acest fapt nu putea dărâma planurile sale, iar acestea se îndreptau într-acolo să încredințeze bisericii sale averea însemnată a nepoatei considerată moartă a vechii sale prietene. Spre marea sa supărare, a găsit însă totul schimbat, când a făcut o vizită în Speranța câteva luni mai târziu; iar supărarea lui a devenit mai mare, când domnul Moriani, noul posesor al moșiei și tatăl lui Albert, s-a împotrivit hotărât să-i dea detaliile cerute, fiind neplăcut impresionat de apariția arogantă a vizitatorului său. Și când pentru a treia oară a încercat de a găsi locul unde se află copilul, sub pretextul că vine în numele familiei micuței Giulietta, a fost pentru domnul Moriani o adevărată bucurie să-i poată spune că nimic din ce aparține copilului nu se află în casa lui. Deseori bărbatul sincer nu putea să se abțină să nu zâmbească, când își amintea de trucurile, pe care le-a aplicat preotul pentru a-l înșela.

 (Se continuă în septembrie)