Aceasta este istoria lui Rochus şi Otto.
Totul s-a întâmplat aşa cum am scris aici. Otto însuşi mi-a povestit totul,
când am fost la el cu câtva timp în urmă pentru câteva zile.
Rochus şi Otto, doi fraţi, au crescut
într-un oraş mare la Dunăre. Pe tatăl lor l-au pierdut de timpuriu. Mama
trebuia să lucreze cu hărnicie, pentru a putea îngriji cum trebuie de micuţa
familie. De aceea cei doi băieţi nu au fost răsfăţaţi. Câştigul mamei ajungea
doar pentru mâncare şi îmbrăcăminte şi pentru chiria locuinţei foarte modeste.
Trebuia să existe un motiv deosebit, când băieţii îşi puteau cumpăra pentru
puţini bani din casieria mamei ceva de ciugulit din cofetăria apropiată.
Când băieţii au împlinit şase ani, au mers
la şcoală în acel oraş mare. Ziua lor era acum plină totdeauna. După prânz se
ocupau cu temele de casă. Apoi o ajutau pe mama, făceau tot felul de
aprovizionări, se jucau în curtea strâmtă a marelui bloc sau se uitau la
mărfurile expuse în vitrinele magazinelor din apropiere. Adesea stăteau şi în
faţa magazinului unui cofetar, şi cât de mult îşi doreau băieţii să mănânce pe
săturate multele dulciuri din spatele geamului de sticlă! Dar pentru ei rămânea
numai un vis.
Într-o zi, administraţia oraşului i-a
comunicat mamei că şi Rochus şi Otto au fost selectaţi pentru o şedere de
recreere de mai multe săptămâni în Olanda. Era necesară doar aprobarea mamei.
Când mama a fost de acord, bucuria băieţilor a fost fără margini.
În următoarele zile s-au făcut pregătirile
necesare. Mama şi mătuşa au pus în ordine lenjeria şi costumele băieţilor, au
cusut şi au croşetat pentru ei. Şi băieţii? Ah, pentru ei timpul trecea mult
prea încet până la plecare! Deabia puteau aştepta, ca să înceapă călătoria spre
ţara aşezată la mare.
Rochus, băiatul mai în vârstă, a făcut
totuşi şi o pregătire de călătorie – una foarte neobişnuită. Mama şi mătuşa se
mirau în ascuns de perseverenţa cu care Rochus făcea această pregătire de
călătorie: nu trecea nicio zi, fără ca Rochus să se roage ca Dumnezeu să
dirijeze totul, ca el şi Otto să ajungă în gazdă la un cofetar. În fiecare din
rugăciunile lui apărea această rugăminte, încât mama a spus la final zâmbind,
că ajunge cu această rugăminte. Dar Rochus nu a delăsat.
În acest loc trebuie spus că în casa
părintească a acestor doi băieţi exista o anumită teamă de Dumnezeu. Dar nici
mama, nici mătuşa, nici Rochus şi Otto nu aparţineau Domnului Isus. Nimeni din
casă nu era atunci mântuit, nimeni din ei nu avea credinţa vie în Domnul Isus,
Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Şi astfel era totuşi uimitor că Rochus se
ruga aşa de stăruitor şi plin de încredere că dorinţa lui se va împlini.
Apoi a venit ziua plecării, ora despărţirii.
Stângeri de mâini îndelungate la gară. Ultimele sfaturi ale mamei şi ale
mătuşii, şi trenul a plecat. Multe, multe ore a mers trenul, prin toată
Germania, şi în sfârşit Rochus şi Otto au ajuns la ţinta călătoriei lor. La
gară au fost preluaţi de un bărbat străin, prietenos. El li s-a prezentat, şi
ei de asemenea şi-au spus numele şi au salutat politicos. Bagajul lor a fost
încărcat într-o maşină mică, apoi au pornit. Rochus şi Otto nu înţelegeau
aproape niciun cuvânt din ceea ce bărbatul străin le vorbea, şi astfel ei s-au
simţit puţin părăsiţi şi străini.
Într-o stradă mică a localităţii, maşina a
oprit. Cei doi băieţi s-au uitat în jur curioşi. S-au uitat la casa care pentru
câteva săptămâni trebuia să le fie patria lor – şi au descoperit imediat o
vitrină cu multe delicatese şi deasupra o placă de reclamă: omul străin la care
urmau să locuiască, era un cofetar!
Pentru Rochus şi Otto a început acum un timp
foarte frumos. Ei au fost primiţi cu multă dragoste. Brutarii au făcut să nu le
lipsească nimic. Le făcea plăcere să vadă că cei doi băieţi se simţeau bine la
ei.
Câte nu erau de văzut! Cât de diferit era
totul aici! Casele erau mult mai mici ca acasă, nu aşa gri, ci luminoase şi
prietenoase. Şi nu erau aşezate aşa de aproape una de cealaltă. Şi peste tot
vedeai grădini cu multe flori colorate. Şi în spatele caselor pe poieni mari păşteau
vacile, oile şi caii. Şi peste tot era foarte mult loc de joacă! Rochus şi Otto
erau mult afară în aer, şi de aceea la masă le era totdeauna foarte foame.
Dar şi în altă privinţă s-a avut de grijă de
bunul mers al celor doi băieţi în casa brutarului. Cofetarul şi soţia lui Îl
cunoşteau deja de mulţi ani pe Domnul Isus ca Mântuitorul lor personal. Ei luau
parte regulat la slujbele creştine, începeau şi încheiau fiecare zi nouă cu
rugăciune şi citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi cântau aproape întotdeauna la
masă. Permanent erau amabili şi săritori.
O impresie deosebită a făcut-o asupra celor
doi băieţi, când au vizitat pentru prima dată în viaţa lor o şcoală duminicală.
Erau ascultători foarte atenţi, cu toate că nu înţelegeau totul, şi cântau cu
putere cu ceilalţi; ei au văzut în casa brutarului un creştinism adevărat, li
s-a făcut cunoscută Evanghelia lui Dumnezeu şi li s-a atras atenţia asupra căii
de mântuire.
Când Rochus şi Otto au plecat spre casă, au
putut lua cu ei acasă o mulţime de amintiri şi impresii. Acum erau conştienţi,
că Domnul Isus este Mântuitorul lumii şi El aşteaptă, ca şi ei să vină la El şi
să fie mântuiţi.
Când copiii au fost iarăşi acasă, au
povestit mult despre întâmplările lor. Mai ales doreau să vorbească cu mama
despre ceea ce auziseră la şcoala duminicală. La cele mai multe întrebări ale
lor, mama nu avea niciun răspuns. Astfel, cei doi băieţi îşi doreau tot mereu
să poată merge şi în oraşul lor natal la o şcoală duminicală. Dar mama nu ştia
nimic despre o şcoală duminicală. Ea nu cunoscuse niciodată o şcoală duminicală
şi nu ştia nici exact ce era.
Câteva săptămâni mai târziu, mătuşa celor
doi băieţi a venit din oraş şi a spus că a citit pe drum pe o placă despre
expuneri creştine. În mai multe seri, un evanghelist din Elveţia predica despre
diferite texte din Biblie, şi cei în vârstă şi cei tineri erau invitaţi. Oare
ar trebui să meargă şi ei, doar din cauza celor doi băieţi?
Într-un final s-au dus cu toţii. Şi pentru
prima dată în viaţa lor au auzit împreună Evanghelia despre dragostea lui
Dumnezeu, cum este expusă în Biblie ca Vestea Bună către toţi oamenii.
Când expunerea a fost gata, mătuşa şi-a luat
curaj şi s-a adresat evanghelistului. Ea i-a istorisit în câteva cuvinte despre
ce îi frământa de câtva timp pe cei doi nepoţi ai ei şi l-a rugat dacă este
posibil să-i accepte pe băieţi la o şcoală duminicală. Evanghelistul a făgăduit
bucuros, a cerut să-i dea adresa lor şi a promis să se anunţe cât mai repede.
Încă în aceeaşi seară a discutat cu prietenii lui din oraş, căci nu exista până
atunci acolo o şcoală duminicală. Atunci au hotărât să înfiinţeze una imediat.
Şi de atunci, Rochus şi Otto şi împreună cu ei câţiva alţi copii din marele
oraş au putut merge mai mulţi ani la rând la această şcoală duminicală şi să
audă despre Domnul Isus, Mântuitorul păcătoşilor, Păstorul cel Bun. –
Aproximativ doi ani mai târziu, Rochus şi Otto au venit la Domnul Isus. Ei au
recunoscut înaintea Lui păcatele lor, au crezut în El şi au aparţinut de El.
De atunci au trecut aproape 50 de ani.
Rochus locuieşte acum altundeva. Dar Otto locuieşte tot în marele oraş de la
Dunăre. El este deja de mult timp căsătorit şi are acum copii şi nepoţi. Şi
acum este un creştin fericit şi aşteaptă cu soţia lui dragă în fiecare zi
revenirea Domnului nostru Isus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu