Zăpadă!

   Spre bucuria ei, Izabela a constatat că gemenii Maia şi Manu nu locuiesc foarte departe. Maia a fost între timp de câteva ori la Izabela pentru a face temele şi a se juca împreună. Mama Izabelei, doamna Filimon, s-a bucurat, că Izabela şi-a găsit o prietenă.

   În ora a patra, copiii au astăzi desen. Izabela este complet absorbită, când deodată cineva din spate o atinge uşor cu un creion.

   - Uită-te pe fereastră, spune Maia. Ninge!

   Fulgi albi, mari şi moi plutesc, zboară şi se învârt într-un vârtej aşa de dens prin aer, încât casele pe de partea cealaltă a străzii aproape nu se mai văd. Izabela nu se poate sătura privind. Câteva minute mai târziu, totul este învăluit într-o pătură albă, groasă şi chiar gălăgia de pe stradă pare a fi înăbuşită şi foarte departe.

   - Vrei să mergem împreună la săniuş, tu, Maia şi cu mine? întreabă Manu după oră. Putem să ne întâlnim la teleschiuri.

   Izabela ezită.

   - Poate că nu am voie fără fratele meu, spune ea.

   - Nu poţi să-l aduci şi pe el? întreabă Maia.

   - Îl voi întreba, promite Izabela.

   Timi, fratele Izabelei, care are 11 ani, se lamentează la început puţin, că trebuie să meargă cu „bebeluşii“, dar totuşi vine după-amiaza următoare.

   Peste noapte a nins mai departe şi la teleschiuri domneşte toată ziua agitaţie.

   - Aş vrea aşa de mult să mă dau cu sania în jos, spune doritor Manu.

   - În niciun caz, spune Timi. Schiorii pot deveni foarte mânioşi, dacă le strici urmele.

   - Eu nu m-aş încumeta, recunoaşte sinceră Izabela.

   - Este chiar înţelept, spune Timi.

   Maia începe deodată să chicotească. Ceilalţi se uită în direcţia indicată şi încep şi ei să râdă. Un schior coboară cu mare viteză făcând curbe largi. El poartă pantaloni stâmţi, demodaţi, care fac ca picioarele lui să arate foarte subţiri, o jachetă de schiori roşie şi o căciulă ţuguiată roşie, care la fiecare mişcare se balansează comic în sus şi în jos pe capul său. În mod deosebit, Manu nu îşi poate lua ochii de la schior şi râde de se prăpădeşte. În sfârşit, bărbatul frânează chiar în apropierea lor şi se îndreaptă spre copii. De aproape arată şi mai caraghios. Izabela este prima care se stăpâneşte. Bărbatul dă din cap zâmbind şi le spune:

   - Frumos că vă distraţi aşa de bine!

   Izabela se uită curioasă la străin. Faţa lui este trasă, slabă şi are barbă, iar ochii săi gri, plini de bunătate se văd prietenoşi sub sprâncenele albe, stufoase. Timi se face roşu.

   - Scuzaţi că am râs, spune el vinovat.

   - Nu face nimic, spune schiorul.

   Manu este deodată foarte stingherit.

   - Mie nu-mi place când cineva râde de mine, admite el.

   - Ah, adesea râd eu singur de mine, spune calm străinul.

   - Într-adevăr? Izabela este foarte curioasă.

   - Cunosc pe cineva, care mă ia foarte în serios şi pentru care sunt important! explică misterios străinul. Şi mă întreb, dacă voi Îl cunoaşteţi pe Prietenul şi Apărătorul meu.

   Copiii scutură din cap nedumeriţi.

   - Este Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care mă iubeşte şi este totdeauna cu mine.

   Izabela ascultă cu atenţie. Aşa ceva nu a auzit niciodată până acum.

   - Doriţi să aflaţi mai multe? întreabă străinul. Puteţi să mă vizitaţi cândva. Mă numesc Rotaru şi locuiesc cu soţia mea pe strada Morii.

   Dă încă o dată din cap zâmbind prietenos copiilor şi pleacă de acolo.

   În timp ce cei patru se dau cu sania pe panta mică râzând şi ţipând şi se dau de-a berbeleacul în zăpada moale, Izabela se gândeşte mai departe la întâlnirea ciudată.