Vizita

   Gemenii sunt iarăşi sănătoşi. Mama a fost foarte afectată de ceea ce i-a povestit Izabela. De atunci, ea îi invită mai des pe Maia şi Manu la prânz. În această zi este de mâncare spaghete cu sos de roşii. Manu morfăie cu gura plină. Bărbia sa este colorată cu roşu.

   - Să mergem în după-masa aceasta la domnul Rotaru? întreabă deodată Izabela. El ne-a invitat foarte amabil.

   Mama este de acord.

   - De ce nu? întreabă Manu între două înghiţituri. Nu avem aşa multe teme şi nici nu ne putem juca fotbal, pentru că este peste tot aşa de ud.

   - Unde se află de fapt strada Morii? se anunţă Maia.

   - Este la capătul oraşului, înainte de podul de la strada principală, explică doamna Faur. Cred că există acolo doar una sau două case.

   - Vom găsi cu siguranţă, este de părere Timi şi pune mâna pe jacheta lui groasă de ploaie.

   Câteva minute mai târziu, cei patru prieteni sunt deja pe drum. Zăpada este topită şi pe drum sunt bălţi mari. Din când în când, soarele se arată printre nori groşi. După un sfert de oră, copiii cotesc pe strada Morii, care duce pe lângă un râuleţ zglobiu. Chiar la capătul drumului se află o casă frumoasă de lemn, cu acoperişul până jos şi cu cutii pentru flori, vopsite cu verde, care sunt acoperite cu ramuri de brad. Când copiii se apropie, răsună un lătrat vioi. Un câine mare, maro apare la gardul de lemn al terenului vânătorului şi aleargă spre cealaltă parte a gardului pe lângă ei până la intrarea în casă.

   - Oare muşcă? întreabă fricoasă Maia.

   - Doar păzeşte, spune Timi.

   În acest moment, uşa casei se deschide şi un glas de bărbat strigă:

   - Linişte, Bruno! Sunt musafiri şi prieteni!

   Este domnul Rotaru. Câinele încetează imediat să mai latre şi dă din coadă în aşteptare.

   - Un câine frumos, spune Timi recunoscător.

   - Bruno este mai ales un câine credincios şi mă pot bizui pe el! – Dar acum haideţi înăuntru, mă bucur că aţi onorat invitaţia mea.

   - Vă mai amintiţi de noi, domnule Rotaru? întreabă mirat Manu.

   - Dar desigur! Domnul Rotaru îi trage cu ochiul. Poate că sunt eu bătrân, dar memoria îmi funcţionează încă foarte bine. El aleargă în bucătărie.

   - Maria, avem patru copii în vizită. Poţi să ne aduci repede ceva prăjitură şi cacao?

   Micuţa doamnă bătrână le face prietenoasă cu mâna copiilor. Este aşa de graţioasă, încât arată aproape ca un copil.

   - Mai am un blat de tort în frigider, pot să-l umplu cu piersici, se gândeşte ea cu voce tare.

   - Marin, lasă pe fete să pună masa în sufragerie. Ştiţi desigur cum se pune? se adresează ea către Maia. Maia afirmă zâmbind şi se pune imediat pe treabă.

   - Aveţi o grădină frumoasă! se minunează Timi. El stă lângă uşa terasei, în spatele căreia se întinde poiana până la marginea pădurii. Pe jumătate acoperit cu tufişuri dese se află un eleşteu uriaş. Ierburi înalte şi trestie cresc la marginea lui.

   - Acolo sus la marginea pădurii pasc un ponei şi un măgăruş! strigă entuziasmată Izabela. Vă aparţin?

   - Cam aşa se poate spune. Soţul meu strânge adesea animale, pe care nimeni nu mai vrea să le ţină sau care sunt deja anunţate la abator, spune micuţa doamnă Rotaru.

   Ea aşază pe masă tortul de piersici şi un bol cu frişcă.

   - Eu am fost medic veterinar, explică domnul Rotaru. Dragostea pentru animale se află pur şi simplu în mine. Dumnezeu a creat toate făpturile şi ne-a dat răspundere pentru ele. Manu îşi schimonoseşte faţa.

   - Unii oameni sunt mai prietenoşi cu câinele lor decât cu copiii lor, spune el şi glasul lui sună aşa de răutăcios, încât Izabela se uită îngrozită la el. Domnul Rotaru dă din cap trist.

   - Ai dreptate! Dar se pot face amândouă, spune el gânditor, să fii prietenos cu oamenii şi cu animalele. Şi adesea pot avea destul de mult de a face împreună.