"Căutaţi pe Domnul..."

„Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape.”

Isaia 55.6

Rugăciunea este o putere

   Rugăciunea este o putere care ne păzeşte. Mântuitorul Se bucură, când copiii Săi Îi spun totul, iar El îi ajută în tot felul de moduri.

   Vreau să vă povestesc acum cum m-a păzit pe mine Tatăl nostru ceresc şi drag, când am fost la serviciul militar.

   La şcoala de recruţi îngenuncheam adesea şi Îi spuneam Mântuitorului tot ce mă mişca. Camarazii mei se mirau de acest lucru, pentru că nu văzuseră niciodată aşa ceva.

   Am putut să le spun ce a făcut Domnul meu iubit Isus pentru mine. Dar cei mai mulţi nu credeau că Dumnezeu ascultă rugăciunea.

   Într-o zi ni s-a spus că locotenentul nostru va fi mutat. El trebuia să preia un alt regiment, iar noi trebuia să primim un alt locotenent, care nu era aşa de îndrăgit. Atunci, camarazii mei au venit la mine şi mi-au spus:

   - Trebuie să te rogi în seara aceasta, ca locotenentul nostru să poată rămâne la noi.

   Am fost imediat de acord. Dar ei au adăugat:

   - Dacă însă totuşi va fi mutat, atunci rugăciunile tale nu sunt nimic, atunci poţi liniştit să încetezi cu rugăciunea.

   Le-am răspuns:

   - Dumnezeu mă poate asculta ca pe Daniel, dar dacă El nu vrea, totuşi El rămâne Dumnezeul meu.

   În acea seară am spus în rugăciune rugămintea ca Dumnezeu să conducă în aşa fel lucrurile ca locotenentul să poată rămâne la noi. Şi a doua zi apăru locotenentul şi ne-a comunicat:

   - Nu voi fi mutat; pot să rămân la voi.

   Imediat, un camarad a strigat:

   - Arthur este motivul că dumneavoastră puteţi rămâne la noi; căci el s-a rugat pentru acest lucru. Acum vedem că rugăciunile lui folosesc la ceva.

   A trecut ceva timp de atunci. Curând şcoala s-a apropiat de sfârşit. Atunci, câţiva camarazi au vrut să ne joace o festă. Ei s-au înţeles să ungă faţa camarazilor cu cremă de pantofi, şi ne-au luat la rând unul după altul. Când au ajuns la mine, unii au spus:

   - Acum să vedem dacă se mânie când va arăta aşa de negru!

   Dar un altul a propus să nu mă dea cu cremă. Dar nu se făcea nicio excepţie. Dar apărătorul meu a devenit mai hotărât şi a poruncit:

   - Interzic tuturor să-l atingeţi pe Arthur! El poate să se roage să ne meargă rău, şi atunci nu vom scăpa; căci rugăciunile lui sunt ascultate.

   Şi gândiţi-vă, ei m-au lăsat în pace. Aceasta mi-a dat curaj să mă încred mai departe în Mântuitorul.

Maria, rază de soare

   Maria era întotdeauna aşa de veselă şi cu chef de cântat, încât puteai să o numeşti pe bună dreptate „Maria, rază de soare”. Ea avea mult de lucru cu căratul apei, cu spălatul, cu curăţatul, cu încălzirea sobelor, cu gătitul şi alte munci asemănătoare, dar orice altă muncă suplimentară părea să o facă mai veselă.

   Odată a fost întrebată:

   - De ce eşti întotdeauna aşa de veselă, Maria? Când îţi vede cineva faţa ta veselă şi te aude cântând, crede că tocmai ai avut parte de o mare fericire.

   - Da, răspunse Maria, chiar am avut parte de o mare fericire! Eu L-am cunoscut pe Domnul Isus. Acum pot fi fericită în toate zilele şi să-mi fac munca pentru El şi cu El. Când trebuie să fac curat în casă, Îl aud spunând:

   „Maria, fă pentru Mine!”

   Când trebuie să pun masa, este pentru mine ca şi când Mântuitorul ar fi invitat şi pot să aranjez totul pentru El, iar când am de avut grijă de copii, atunci îmi vine în minte Cuvântul Său:

   „Paşte mieluşeii Mei!”

   Mai demult am făcut totul, pentru că a trebuit; dar acum fac totul cu inima fericită pentru Mântuitorul meu, şi de aceea merge totul aşa de bine.

Isuse scump

Isuse scump, eu sunt copil,

ştiu încă prea puţine

de jertfa Ta, de harul Tău,

dar Te iubesc pe Tine.

Isuse, glasul Tău cel blând

şi faţa Ta senină

îmi face inimioara mea

de bucurie plină.

De-aceea Te iubesc cu dor

şi-aş sta mereu cu Tine,

căci când aud Cuvântul Tău

mă simt aşa de bine.

Isuse, ţine-mă mereu

sub dulcea Ta privire

şi ţine-n inimioara mea

pe veci a Ta iubire.

Ca să fiu bun şi-ascultător,

în orice zi, de Tine,

ca-n veci cu Tine eu să fiu

şi Tu în veci cu mine.

HAINA LUI IOSIF

Câteva zile mai târziu, Beni şi Dina şopteau ceva între ei. Din timp în timp, se uitau spre bunicul lor, care dormita la umbra casei. Se vede că voiau să-l întrebe ceva important, dar nu îndrăzneau să-l supere.

- Oare va voi să ne spună? zise Dina.

- Întreabă-I, Dina, când se va deştepta; sunt sigur că nu se va supăra.

- Ba întreabă-l tu, căci eşti mai mare şi nu s-a purtat niciodată rău cu tine.

În cele din urmă, bătrânul deschise ochii.

- Despre ce şoptiţi voi acolo? întrebă el.

- Bunicule, zise Beni, prinzând curaj, în timp ce Dina îl împinse din spate. Am vrea să ne spui ce se află în cutia lungă, pe care o avem într-un colţ al camerei. De ce ne-a spus mama să nu umblăm niciodată la ea? De ce o numeşte ea cutia lui Iosif? Anul trecut ne-a promis că ne va povesti ceva despre ea, atunci când vom fi mai mari. Şi acum, noi suntem mari, dar mama este prea obosită, pentru ca să ne mai spună poveşti după ce se întoarce cu tata de la lucru. Nu vrei să ne spui dumneata, bunicule? Suntem siguri că în cutie se află ascuns ceva tainic.

După câteva clipe de linişte, bătrânul se ridică de la locul său şi le zise: 

- Bine, veniţi înăuntru şi, dacă îmi veţi promite că vă purtaţi bine, vă voi spune toată istoria şi vă voi arăta ce este în cutie.

Ei îl urmară în casă. De fapt, cu greu ai putea numi casă încăperea în care intrară; erau aşa de săraci, că nu aveau decât o cameră, iar în ea nu aveau decât o vatră de pământ. Nu avea ferestre: nu aveau nici scaune, nici mese, nici paturi. Când se aşezau jos, se aşezau pe vatră; când se culcau, se culcau tot pe vatră. Tot ce puteai vedea prin lumina slabă ce se strecura prin uşă, erau câteva oale şi străchini de pământ, iar într-un colţ, cutia aceea minunată.

Dar nici ea nu părea atât de minunată. Era lungă, îngustă şi înaltă de 30 cm., iar deasupra avea un capac rotund. Într-adevăr, părea foarte veche şi odinioară fusese vopsită în roşu şi negru, dar acum era aproape cu totul decolorată.

Bunicul luă cutia de jos, scoase din ea ceva şi o aşeză din nou la perete. Cei doi copii, emoţionaţi, aşteptau cu nerăbdare, dorind şi totuşi neîndrăznind să se uite înăuntru. Bătrânul luă conţinutul ei şi îl duse mai aproape de lumina ce venea pe uşă.

- Priviţi aici, zise el, fluturând ceea ce ţinea în mână. Aceasta este haina lui Iosif. Este haina pe care străbunicul meu a purtat-o când avea şaptesprezece ani şi pe care a îmbrăcat-o atunci pentru ultima dată.

Beni şi Dina o priviră. Văzură că forma hainei era la fel cu aceea a hainei pe care o purtau ei, dar era ceva mai lungă; era ca un fel de sac deschis în faţă, cu spatele mai larg, cu mânecile lungi, pe când mânecile lor erau scurte. Era făcută din fâşii lungi şi înguste, cusute între ele; fâşiile erau de diferite culori, unele cenuşii, altele albe — un alb natural ca părul de capră —, iar altele erau roşii şi galbene. Văzură de asemenea, că în unele locuri culorile erau aproape acoperite cu pete de un negru cenuşiu.

- Ce sunt aceste pete negre? întrebă Dina.

- Ei, aici începe povestea. Staţi jos ca să vă povestesc.

Ei se aşezară pe prag, bătrânul pe o parte, cu haina pe genunchi şi cei doi nepoţi pe cealaltă parte în faţa lui.

- Aceasta, aşa cum v-am spus, începu bunicul, este haina lui Iosif. Când tatăl său a venit din ţara sa prin pustiu, a adus-o cu sine aici. Ea a fost trecută din tată în fiu, până ce a ajuns în stăpânirea noastră, Iacov avea o familie numeroasă, compusă din doisprezece fii în afară de fiice, Iosif era al doilea din urmă. El avea un frate mai mic pe care îl chema Beniamin, iar tu, Beni, te numeşti aşa după el. Cu toate acestea, Iosif era favoritul tatălui său şi Iacov a făcut pentru el haina aceasta. Lâna pe care o avea de la propriile lui turme a ţesut-o într-un război cu propriile lui mâini, lucru care de obicei era lăsat pe seama femeilor din familie.

Fiindcă el era copilul favorit, fraţii săi erau geloşi pe Iosif şi îl urau. Poate se temeau că Iacov îi va lăsa o parte mai mare din avere, atunci când va muri.

Lucrurile au devenit şi mai supărătoare după ce Iosif le-a povestit câteva visuri pe care le avusese. Toată familia se ocupa cu agricultura şi creşterea vitelor. Într-o noapte, Iosif a visat că era timpul secerişului şi toţi tăiau grâu afară în ţarină şi îl adunau în snopi. Snopul lui Iosif, aşa visase el, a stat în picioare, în timp ce snopii fraţilor lui au căzut la pământ. „Voi fi eu într-o zi“, cugeta el, „mai puternic decât fraţii mei?“ Şi acelaşi lucru îl gândeau şi fraţii lui, urându-l şi mai mult.

Un alt vis straniu, pe care îl avusese Iosif, era că soarele, luna şi stelele, într-un fel ciudat, au venit şi s-au închinat înaintea lui. Ceea ce a fost mai prost, a fost că Iosif a povestit şi acest vis fraţilor săi. Tatăl era foarte îngăduitor cu el şi nu-l împiedica să spună lucruri atât de ciudate.

După cum poate ghiciţi, fraţii mai mari ai lui Iosif căutau mereu un prilej, pentru ca să se răzbune. Iar ocazia aceasta li se putea ivi foarte rar, deoarece Iosif stătea de obicei acasă, ocupându-se cu lucruri ciudate, în timp ce fraţii lui mergeau cale lungă cu turmele lor de oi şi de capre. Câteodată rămâneau departe de casă săptămâni întregi, atunci când dădeau peste o păşune bună. Primăvara, în anul acela s-a ivit o ocazie să se răfuiască cu Iosif.

Ei plecaseră de acasă de un timp îndelungat, şi tatăl lor era neliniştit, neavând nicio veste de la ei. Într-o zi, pe când Iosif avea şaptesprezece ani, tatăl se hotărî să-l trimită la fraţii lui, pentru a afla unde se găsesc cu turmele, dacă au găsit păşune bună şi ce noutăţi au de comunicat.

Iosif se trezi dis-de-dimineaţă, plecă la drum, dar nu-şi găsi fraţii acolo unde credea el. Abia după ce întâlni un călător care văzuse direcţia în care o luaseră fraţii lui, îi putu ajunge, a patra zi după plecarea sa de acasă.

Fraţii lui stăteau împreună lângă un izvor, sub un copac care-i proteja de căldura dogoritoare a soarelui de la amiază. Tocmai vorbeau despre haina pestriţă a lui Iosif, când acesta apăru departe pe vârful unui deal.

„lată, vine visătorul“, ziseră ei şi îndată începură să se sfătuiască ce să facă cu el. Erau oameni aspri, foarte cruzi şi îl urau aşa de tare, încât au decis să pună capăt şi lui, şi visurilor sale. „Îl vom ucide şi îl vom arunca într-o fântână părăsită, unde nu-l va putea afla nimeni. Când vom merge acasă, vom spune tatălui nostru că i-am găsit corpul mâncat de un leu şi îi vom arăta haina plină de sânge.“

Unul dintre fraţi, Ruben, cel mai în vârstă dintre ei, nu era totuşi aşa de crud şi lipsit de inimă ca ceilalţi. Lui nu-i plăcu ideea uciderii lui Iosif, astfel că încercă pe diferite căi să-l scape. Deocamdată, el îi convinse că este mai bine să-l arunce în fundul unei fântâni părăsite, care era nu departe de ei, unde fără îndoială că va muri de foame şi de sete. În gând, Ruben se hotărâse ca noaptea să vină să-l scoată afară şi să-l trimită înapoi acasă. Prima parte a planului lui Ruben reuşi, dar nu şi a doua.

Fără să bănuiască ce-l aşteaptă, Iosif sosi la fraţii lui. Deşi ştia că ei nu-l iubesc, el nu s-ar fi gândit niciodată la ceea ce zăcea în mintea lor. Nu pierdură niciun moment. În câteva clipe îi smulseră haina — aceasta pe care o vedeţi —, îi legară mâinile şi picioarele şi îl aruncară, fără nicio milă, în adâncul fântânii.

Văzându-I salvat — cum credea el — Ruben plecă să-şi pască oile şi caprele, fără să bănuiască ce se va întâmpla în lipsa lui.

În după-amiaza aceea, fraţii lui văzură în depărtare venind înspre ei o caravană de cămile, pe drumul mare, care trecea de ani de zile prin pustiu spre Egipt.

„Acum avem ocazie să scăpăm de Iosif“, ziseră ei, „şi să primim şi nişte parale bune. Îl vom vinde acestor oameni care îl vor duce în Egipt şi-l vor vinde ca sclav.“ Scoaseră pe Iosif din fântână şi, fără multă târguială, negustorii îl cumpărară.

Şi astfel, pentru moment, acesta este sfârşitul lui Iosif, care dispare un timp din istorie.

- Dar ce s-a întâmplat cu haina? întrebă Beni neliniştit.

- Aşteaptă un moment, îl linişti bunicul şi vei auzi şi despre ea. N-am terminat chiar de tot povestea. Târziu seara, Ruben veni înapoi, dorind să pună în practică şi a doua parte a planului său. Puteţi ghici dezamăgirea pe care a simţit-o când, venind la fântână, o găsi goală. Fraţii îi povestiră repede ce-au făcut cu Iosif, şi Ruben a înţeles că nu va mai putea să-l salveze. Singura speranţă era gândul că poate nu va muri şi că va găsi un stăpân bun în Egipt. „Şi ce să facem cu haina?“ se întrebară fraţii. „Este mai bine să spunem tatălui nostru povestea la care ne-am gândit azi-dimineaţă. Vom tăia o capră şi vom mânji haina cu sângele ei, lăsând impresia că ar fi fost mâncat de un leu.“ Ceea ce au zis, au şi făcut, şi după cum vedeţi şi voi, petele de sânge se pot observa şi acum.

După câteva zile, ei s-au întors acasă cu oile şi caprele lor, ducând şi haina cu ei. Îndată ce văzu haina, Iacov pricepu ce s-a întâmplat, fără să-i mai spună cineva ceva. Niciodată nu şi-ar fi putut închipui ca fiii lui să fie atât de cruzi, ca să-şi omoare fratele. „A fost mâncat de o fiară sălbatică“, strigă el plângând. „Mai bine nu l-aş fi trimis niciodată de lângă mine. Nu-mi voi ierta niciodată ceea ce am făcut.“ Şi copiii lui niciodată nu i-au spus adevărul şi nici n-au căutat să-l mângâie cu speranţa că poate fiul lui totuşi mai trăieşte. Au fost cruzi şi fără inimă şi se bucurau nespus la gândul că au fost în stare să facă un sfârşit fratelui lor.

- Şi ce s-a întâmplat cu Iosif? întrebă Dina.

- Pentru astăzi am povestit destul, zise bunicul, şi este timpul să mergeţi la culcare. Mâine veţi auzi sfârşitul poveştii şi atunci când într-o zi vă veţi întoarce în ţara unde a trăit Iacov, veţi duce cutia aceasta veche cu voi, pentru că ea este cea mai mare, unica voastră comoară.

Atunci, bătrânul împătură haina şi o puse cu grijă în cutie, aşezând capacul la locul Iui.