O vizită ciudată

   Sus pe versanţii muntelui Neilgherry în India se aflau case singuratice, albe, pe jumătate ascunse sub copacii umbroşi şi arbuştii stufoşi. De jur-împrejur se vedeau şi sate, iar ici-colo o colibă sărăcăcioasă locuită de băştinaşii de culoare.

   În casele albe trăiau europeni care îşi aranjau casa şi grădina pe cât posibil ca în patria lor. Într-o asemenea casă drăguţă locuia şi micuţa Elisabeta.

   Într-o seară, Elisabeta şedea cu mama ei pe verandă în grădină. Mama şi fetiţa doreau să se bucure de ultimele raze de soare, pentru că ştiau că imediat după dispariţia lui va apărea repede întunericul.

   Deodată căzu o umbră peste poteca îngustă a grădinii şi imediat după aceea un bărbat cu o înfăţişare ciudată apăru la fereastra verandei. Era deosebit de bine făcut, avea o barbă lungă, iar de sub pălăria mare şi cu boruri late priveau prietenos ochii săi închişi la culoare. Era un european, dar obrajii săi bronzaţi arătau că era obişnuit să se expună soarelui din India.

   - Doamnă, răsună în engleză, dar cu accent străin, permiteţi să intre la dumneavoastră un străin?

   Mama se ridică în grabă de pe scaunul ei, se uită mirată la cel sosit şi, înainte ca să poată răspunde, bărbatul spuse:

   - Am avut de transmis o veste importantă şi sunt acum obosit. Deja de câteva zile am umblat pe aceşti munţi din însărcinarea unui Domn mare.

   Doamna încă mai ezita. Cine putea fi acest bărbat ciudat?

   El păru să-i ghicească gândurile şi continuă:

   - Nu vreţi să-mi permiteţi să intru? Atunci vreau să vă explic totul.

   - Intraţi, răspunse ea cu amabilitate. Fetiţa mea şi cu mine suntem aici sus adesea în singurătate. Fiţi bine venit!

   - „Am fost străin şi M-aţi primit!“, spuse străinul şi intră în casă.

   Atunci, mama zâmbi. Acum era liniştită; cunoştea cuvintele citate, ale Mântuitorului şi Salvatorului ei iubit.

   - Ce putem face pentru dumneavoastră? întrebă ea.

   - Vă rog pentru un castron cu lapte şi ceva pâine. Am venit de departe şi sunt foarte obosit.

   Imediat a fost pusă masa, şi mama i-a oferit străinului ceea ce proviziile bucătăriei indiene ofereau. Musafirul a mâncat, dar s-a înviorat cel mai mult cu laptele.

   După ce termină cu cina, începu să relateze despre lucrarea sa din ziua respectivă:

   - Am vizitat satele şi colibele risipite pe munţi, şi din această carte (el ridică o mică Biblie) le-am spus oamenilor despre Isus, Salvatorul puternic. Le-am spus ce a făcut El pentru mine - pentru mine, un păcătos de odinioară, care acum poate fi un copil al lui Dumnezeu.

   Faţa străinului strălucea de bucurie şi de pace, când mărturisea despre Domnul Isus şi dragostea Lui.

   În timpul discuţiei, Elisabeta îl măsura cu privirea, plină de mirare şi de respect profund. Un astfel de bărbat nu văzuse niciodată până atunci. Se simţi atrasă de el şi se gândea mereu:

   - Cine poate să fie acesta?

   Iarăşi păru că musafirul îi citeşte gândurile, căci spuse deodată:

   - Hai la mine, fetiţa mea, şi spune-mi cum te cheamă; apoi îţi voi spune şi eu numele meu.

   - Pe mine mă cheamă Elisabeta, răspunse micuţa.

   - Şi eu mă numesc Samuel Hebich, răspunse el. Nu te vei teme de mine, nu-i aşa?

   - Voi încerca să nu mă tem, spuse Elisabeta cu sinceritate, dar întreaga înfăţişare ciudată a oaspetelui, barba lui mare şi băţul de stejar, greu şi gros păreau să stea în calea încrederii ei.

   - Şi mai ai un frăţior? Câţi ani are?

   - Este foarte mic şi acum este pus la culcare.

   - Adu-l încoace, a fost răspunsul care nu lăsa loc la obiecţii. Elisabeta se duse.

   Îngrijitoarea aduse cu puţină nemulţumire pe micuţul băiat somnoros. El se agăţă strâns de ea, dar nu-i ajută la nimic. Două braţe puternice îl cuprinseră şi curând se află în poala străinului. Când micuţul se uită la faţa necunoscută, izbucni într-un plâns puternic şi dădea din picioare pentru a scăpa de acolo. Dar el a fost ţinut strâns, iar musafirul ciudat începu să cânte încet o melodie lină, frumoasă, ca un cântec de leagăn. Atenţia băiatului a fost atrasă şi orice teamă dispăru. Curând, micuţa mână se odihnea pe umărul puternic; copilul se simţi familiar în braţele bărbatului străin.

   Acum a fost adusă lampa. Băiatul a fost dus la culcare, iar timpul de culcare sosi şi pentru Elisabeta. Dar domnul Hebich spuse:

   - Pot să vă rog ca micuţa să mai rămână puţin? Vrem să citim împreună din Biblie. Oh, Biblia este o carte preţioasă!

   Străinul deschise Biblia, citi şi explică, iar Elisabeta stătea cuminte lângă el şi încerca să reţină. Somnul se impunea, iar oaspetele ciudat folosea multe cuvinte pe care ea nu le înţelegea deloc.

   Deodată, Samuel Hebich se uită la ea, observă oboseala ei şi citi cu glas ridicat Matei 11.12: „Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.“

   - Înţelegi, Elisabeta? Şi tu trebuie să înţelegi aceasta!

   Spunând acestea scoase din buzunarul mare al hainei un creion lung.

   - Uite, ţi-l dăruiesc. Ia-l! Nu doreşti să-l ai?

   Fetiţa prinse creionul, dar străinul nu îi dădea drumul.

   - Ia-l, spuse el iarăşi, este al tău!

   Dar însărcinarea era grea. Elisabeta trăgea tot mai tare, dar mâna care ţinea creionul era mult mai puternică decât a ei. Ea se lăsă păgubaşă; creionul părea de neobţinut.

   - Nu, nu, strigă Hebich, ţine tare, trage mai tare!

   În sfârşit, strânsoarea se slăbi, iar creionul a fost în posesia ei.

   - Acum poţi să-l ţii pentru tine, spuse el, da, el este al tău. Şi gândeşte-te: Aşa trebuie să iei şi Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul o dă - dar nu acelora pentru care le este indiferentă. Gândeşte-te: „Cei ce dau năvală pun mâna pe ea.“ Oh, merită să pui mâna pe ea şi să o ţii cu tărie!

   Fetiţa nu a uitat niciodată acel cuvânt important şi comparaţia simplă. Mai mult decât o dată în viaţa ei în momente decizionale s-a gândit la aceasta şi s-a încurajat să reziste şi să nu obosească în rugăciune, căutare şi batere la uşi.

   Nu este aici locul de a continua cu istorisitul despre ceea ce a lucrat misionarul Hebich în timpul şederii sale de douăzeci şi cinci de ani în India şi după aceea în patria sa. Amintirea acestui om drept a rămas aducând mari binecuvântări; multora le-a adus claritate despre ei înşişi prin întrebările sale serioase şi i-a ajutat să vină la credinţă prin vestirea Evangheliei. În 18 mai 1868 a plecat cu deplină bucurie acasă la iubitul său Domn, Căruia i-a slujit aici jos cu credincioşie.

   Iar tu, iubit mic cititor, ai primit marele cadou al harului: iertarea păcatelor? Domnul Isus ţi-l oferă gratuit. Dar tu trebuie să-l doreşti din adâncul inimii şi să-l accepţi şi să-l ţii prin credinţa simplă, copilăroasă în Cuvântul lui Dumnezeu.