IOSIF CA GUVERNATOR

- Acum, zise bunicul a doua zi, am să vă spun sfârșitul istorisirii de ieri. Da, Dina, Iosif şi-a mai văzut fraţii, şi nu numai fraţii, dar şi pe bătrânul său tată, Iacov. Şi iată cum s-a întâmplat:

Foametea a venit, aşa după cum prezise Iosif. Râul, care aducea Egiptenilor nămolul necesar pentru holdele lor, nu se mai revărsă în primăvară, ca de obicei. Au semănat grâul şi aşteptau apa, dar ea nu venea. Sămânţa nu încolţi, ci rămase tare şi uscată în țărână. Anul acela nu a fost recoltă şi Iosif a trebuit să deschidă hambarele, pe care le clădise şi le umpluse cu grâul din cei şapte ani roditori, aşa încât lumea era nevoită să cumpere grâu, pentru ca să nu flămânzească.

Dar foametea se întinsese pretutindeni, nu numai în Egipt. În Canaan, ţara de la nordul Egiptului înspre pustiu, acolo unde trăise Iosif şi unde trăiau încă tatăl şi fraţii lui, de asemenea nu căzuse ploaie deloc. Ei la fel semănaseră sămânță şi, chiar dacă a răsărit o parte din ea, s-a veştejit repede şi n-au putut culege nicio recoltă. Mica lor provizie de grâu se sfârși repede, şi erau ameninţaţi să moară de foame, când auziră că în Egipt se află grâu din belşug. Aveau deci o sursă de a cumpăra grâu şi de a-l aduce pentru nevoile casei lor.

Astfel, cei zece fraţi mai în vârstă îşi luară rămas bun de la bătrânul lor tată şi de la tânărul lor frate Beniamin, precum şi de la soţiile şi copiii lor, şi încălecară pe măgarii lor luând şi câțiva măgari fără povară, pentru a transporta la întoarcere sacii cu grâu.

După o călătorie lungă de mai multe zile, în cele din urmă, ei ajunseră în Egipt şi s-au interesat de unde se poate cumpăra grâu. Li se spuse că, fiind străini, trebuie să aibă o aprobare specială din partea guvernatorului. Astfel că al doilea pas pe care l-au avut de făcut, era acela de a merge la guvernator. Acesta nu era altul decât Iosif însuşi. Dar când fraţii veniră înaintea lui, niciunul nu l-au mai recunoscut. Se împliniseră aproape cincisprezece ani de când îl vânduseră ca sclav, şi el era acum un bărbat de peste treizeci de ani. Era îmbrăcat potrivit cu rangul său şi purta haine şi barbă ca egiptenii. Cu toate acestea, Iosif îi recunoscu îndată ce îi văzu. În sfârșit, fraţii lui se aflau aici, în faţa lui, dar într-o situaţie cu totul schimbată. Odinioară, el era fără nicio putere, în mâna lor; acum, el era acela care avea în mână puterea, iar ei au venit să-l roage să-i scape de foame. Din ochii lor ieşea o privire flămândă şi, dacă n-a vrut să le răsplătească cu aceeaşi monedă cruzimea şi purtarea lor haină, el le-a dat totuşi o lecţie meritată.

Nu dădu nici un semn că i-ar recunoaşte şi le vorbi cu asprime. Îi acuză că ar fi nişte iscoade venite în Egipt pentru a cerceta locurile slabe ale ţării, pentru ca mai târziu să se întoarcă cu armată şi să o atace în timpul foametei. Le puse o mulţime de întrebări despre familiile lor şi află că acasă mai au un frate mai mic. Refuză să le dea grâu, până ce unul dintre ei nu va merge acasă şi nu va aduce şi pe Beniamin în Egipt. Iar pe ei îi aruncă în temniţa în care stătuse şi el patru ani de zile.

Trei zile mai târziu, îi chemă la el şi le spuse hotărârea pe care o luase între timp. Le va da grâul de care aveau trebuinţă şi că sunt liberi să meargă acasă, dar va trebui să lase pe unul dintre ei în închisoare şi, dacă în viitor vor avea nevoie de alt grâu, îl vor primi numai cu condiţia să aducă cu ei pe Beniamin. Erau în mâinile lui şi n-aveau ce face decât să-i accepte hotărârea. Li se umplură sacii cu grâu, pe care îi suiră pe măgari şi porniră la drum, lăsând ca zălog pe Simeon, al doilea frate după naştere.

Al doilea lucru ce li s-a întâmplat, a fost o surpriză extraordinară. Când ajunseră la hanul unde voiau să poposească peste noapte şi deschiseră un sac pentru a da nutreţ măgarilor, iată că găsiră la gura sacului banii pe care îi dăduseră lui Iosif în schimbul grâului primit. Fiecare dintre cei nouă fraţi a găsit banii în sacul său. Iosif dăduse ordin slujitorilor săi să le facă această surpriză. Dar niciunul dintre fraţi nu s-a gândit să se întoarcă şi să restituie banii. Poate le era frică să facă acest lucru, ca să nu fie din nou acuzaţi, de data aceasta de hoţie, şi să fie trimişi iarăşi la închisoare.

În sfârșit ajunseră acasă şi povestiră tatălui lor Iacov întâmplările prin care au trecut. Dar când i-au spus condiţia pentru drumul viitor, că va trebui să ducă şi pe Beniamin cu ei, Iacov zise îndată: „Nu“ şi nu voi să mai audă nimic. „Am pierdut unul“, zicea el. „N-am încetat nici acum să plâng şi să mă tânguiesc după Iosif. Acum am mai pierdut încă unul, pe care l-aţi lăsat în temniţa din Egipt. El de asemenea ar putea fi omorât oricând. Nu voi îngădui să piară şi al treilea. Nu mă voi despărţi niciodată de Beniamin.“

Trecu un an. Foametea nu încetase, grâul adus se termină în curând. Peste câteva săptămâni vor fi ameninţaţi să moară de foame. În cele din urmă, Iacov porunci fiilor săi să meargă din nou în Egipt, dar ei îi reamintiră condiţia în care puteau pleca; Iacov a fost obligat să cedeze şi să lase pe Beniamin să plece cu ei. Tatăl îi mai sfătui să ducă cu ei banii din anul trecut, pentru a dovedi guvernatorului că sunt oameni cinstiţi.

Sosiră a doua oară în Egipt şi din nou se aflau în faţa lui Iosif, dar de data aceasta au avut o primire cu totul diferită, datorită faptului, credeau ei, că aduseseră banii înapoi. Iosif nu s-a făcut cunoscut nici de data aceasta, dar le aduse pe Simeon şi îi invită pe toţi la un ospăţ mare, pe care l-a dat în casa lui. A doua zi le-au fost umpluţi sacii cu grâu. Iosif porunci unuia dintre slujitorii săi să pună paharul lui de argint, din care obişnuia să bea, în sacul lui Beniamin. Abia se depărtară puţin în drumul lor spre casă, iată că au fost ajunşi din urmă şi opriţi de nişte soldaţi egipteni, pe care îi trimisese Iosif. „Deschideţi-vă sacii“, strigară ei, „să vedem ce aţi furat din casa guvernatorului.“

Zadarnic susțineau ei că sunt oameni cinstiţi şi că aduseseră înapoi banii puşi în saci anul trecut. „Pentru a dovedi că nu suntem hoţi, vă vom dezlega sacii şi, dacă veţi găsi ceva în sacul vreunuia dintre noi, acela să fie omorât, iar noi să fim duşi înapoi şi făcuţi sclavi.“ Astfel, sacii au fost deschişi pe rând, iar în acela al lui Beniamin se găsi paharul de argint al lui Iosif.

Îndată au fost aduşi înaintea lui Iosif, de data aceasta ca prizonieri. Unul dintre fraţi, luda, vorbi în numele tuturor, declară că sunt nevinovaţi şi îi spuse ce durere ar pricinui tatălui lor, Iacov, dacă s-ar întoarce fără Beniamin. „Aceasta ar sfâșia inima bătrânului“, zise el, „şi ar muri de durere.“ Dacă ar vrea să-l lase pe Beniamin să plece, el ar rămâne bucuros în locul lui.

Pe când asculta vorbele lui luda, Iosif nu se mai putu stăpâni şi îşi divulgă identitatea. Le spuse cine era, dar când auziră că acela în mâinile căruia se aflau, era însuşi Iosif, fratele lor, îşi amintiră de felul cum s-au purtat cu el pe când era copil şi se temură şi mai tare. Iosif le vorbi din nou. Le spuse că n-au de ce se teme, pentru că el le-a iertat de mult fapta lor şi că Dumnezeu i-a trimis aici, pentru ca astăzi să le fie de folos.

Vestea că străinii erau fraţii lui Iosif se răspândi repede în popor, Iosif se duse la rege şi îi spuse ce s-a întâmplat. Regele îi spuse îndată că tatăl lui Iosif va trebui să vină şi să petreacă restul vieţii aici în Egipt. Îi va da moşii şi îl va servi cu tot ce va avea nevoie.

În câteva zile, fraţii ajunseră din nou acasă, de data aceasta cu o dispoziţie cu totul diferită. Aduseră cu ei reprezentanţi din partea regelui pentru Iacov şi căruţe care să ducă pe bătrân cu tot avutul său în Egipt. Când auzi veştile pe care i le aduseră fiii lui şi îndeosebi aceea că Iosif trăia încă şi că cerea să meargă să trăiască cu el în Egipt, lui Iacob cu greu îi veni să creadă. Abia după ce văzu căruţele egiptene, aşa cum nu mai văzuse până atunci, se convinse că totul era adevărat şi nu vis. Atunci poate şi-a amintit de visul pe care îl avusese Iosif odinioară.

- Mă apropiu de sfârșitul povestirii, căci nu mai am decât puţin de spus, afară de aceea că Iacob şi Iosif se întâlniră din nou şi că, atât timp cât a domnit bătrânul rege, poporul nostru a trăit foarte fericit pe moşiile pe care le primise de la el.

Dar cu toată fericirea lor, ceva nu mergea bine în Egipt. Se împliniseră cinci ani de când poporul cumpăra mereu grâu. La început, ei au avut bani destui să plătească, dar a venit timpul când nu mai aveau şi au fost nevoiţi la început să vândă regelui toate vacile şi oile, iar pe urmă chiar pământurile. Astfel, regele deveni foarte bogat, în timp ce supuşii lui nu mai aveau nimic. În ultimul an de foamete, regele le dădu gratuit grâu pentru a nu muri de foame. Când anii de secetă se terminară, Iosif dădu mulţimii grâu de sămânță, dar scoase în același timp o lege, prin care îi obliga, ca în fiecare an să dea a cincea parte din recoltă regelui. Cu toate aceste restricţii, regele se ţinu de cuvânt faţă de poporul nostru şi îi dădu atâta hrană cât i-a trebuit, fără să plătească.

- Iosif trebuie să fi fost foarte priceput, dacă a fost în stare să îmbogăţească pe rege şi să-şi ajute familia. Dar făcând lucrul acesta, nu-şi atrase iubirea poporului nici pentru el, nici pentru rege, pentru că făcuse pe egipteni să-şi piardă tot avutul. Astfel că nu este de mirare că atunci când bătrânul rege, prietenul poporului nostru, muri şi un nou rege îi luă locul, acesta se răzbună amarnic. Luându-ne tot ce aveam şi făcându-ne sclavi, ne supuse la cele mai grele munci.

- Aceasta este cauza, pentru care suntem în prezent slavi şi fugari. Nu avem nimic care să putem spune că este al nostru. Dar nu va rămâne veşnic aşa, pentru că va veni timpul pentru voi, eu atunci voi fi mort, când veţi scăpa din sclavia Egiptului şi vă veţi întoarce în ţara care este adevărata voastră patrie, acolo unde au trăit Iacov şi fiii săi - înainte de a veni aici - şi atunci veţi trăi din nou ca un popor liber.