„Uite ce roșu arată cerul la asfințit!” a
strigat încântată Nana Harper. Tatăl ei s-a aplecat spre ea. „Da, mâine va fi o
zi frumoasă!” Nana, care avea șase ani, l-a prins de mână pe el și pe verișoara
ei mai mare, Jessie Leitch, care călătorea cu familia Harper pentru a o îngriji
pe Nana, și împreună s-au plimbat pe puntea vaporului impunător. Era seara
zilei de 14 aprilie 1912.
După aceea urma timpul de somn pentru micuța
Nana. Jessie s-a dus împreună cu Nana în frumoasa cabină de la clasa a doua,
unde locuiau împreună. Și John Harper s-a retras curând pentru a citi ceva în
cabina lui înainte de a merge la culcare.
Miezul nopții tocmai trecuse, când Jessie și
Nana s-au trezit din somn. Se auzeau strigăte puternice pe holul cabinelor. Acum
cineva bătea la ușa cabinei lor. „Jessie, Nana, sculați-vă!” au auzit ele
glasul domnului Harper. „Vaporul s-a lovit de un ghețar!”
Jessie s-a îmbrăcat repede și a învelit-o pe
Nana pe jumătate adormită într-o pătură și a părăsit cu ea cabina. John Harper
le-a ajutat să-și pună vestele de salvare.
„În bărci! Femeile și copiii mai întâi”, a
răsunat un glas. Domnul Harper a luat-o pe Nana în brațe și a urcat cu ea pe
puntea superioară.
Jessie îl urma pe jumătate amețită. „Numai
femeile și copiii! Femeile și copiii mai întâi”, repetau întruna marinarii.
Membrii de familie se despărțeau plângând unii de alții. Se auzeau suspine,
plânsete, discuții încurajatoare.
„Repede, Jessie”, a îndemnat-o domnul
Harper. „Urcă în barca de salvare!” El i-a întins-o jos pe Nana. „Să nu vă fie
frică! Eu voi veni mai târziu.”
Barca de salvare a fost coborâtă în apă și
s-a îndepărtat repede de vapor. Nu era nici măcar ocupată în întregime, pentru
că salvarea pasagerilor înainta foarte lent. Iar unii pasageri se simțeau pe
moment mai în siguranță pe Titanicul declarat că nu se poate scufunda decât pe
bărcile care se clătinau.
John Harper s-a uitat după ele, apoi s-a
îndreptat spre alți pasageri și i-a ajutat să urce în bărcile de salvare. „Sunteți
mântuit?”, l-a întrebat pe un bărbat care tocmai voia să treacă în grabă pe
lângă el. „Aveți pace cu Dumnezeu?” Celălalt a încercat să se elibereze din
strânsoarea lui și s-a uitat mânios la el. „Luați-o”, a spus John și i-a dat
vesta lui de salvare. „Vă este mai necesară decât mie.”
Tot mereu glasul lui răsuna peste punte: „Sunteți
mântuit?”, adresându-se fiecărui pasager pe care îl ajuta. „Credeți în
Mântuitorul Isus Hristos? Încă nu este prea târziu! Mărturisiți-i Lui păcatele
dumnevoastră și atunci veți fi salvat pentru veșnicie.” Marinarii știau ceea ce
pasagerii nu trebuiau să afle: Titanicul se va scufunda! Și nu existau
suficiente bărci de salvare și veste pentru toți, pentru că nimeni nu a
considerat posibilă o asemenea catastrofă. Dacă nu va apărea ajutor la timp de
la alte vapoare, mulți dintre ei se vor îneca – sute de oameni! De aceea l-au
lăsat în pace pe John Harper și se mirau de el.
Cine a fost acest bărbat neobișnuit, care în
fața morții și-a dăruit vesta de salvare și ca o stâncă în furtună i-a
încurajat pe oameni și le-a arătat în ultimul moment și în dificultatea cea mai
mare calea spre salvarea veșnică?
John Harper s-a născut în 1872 în Scoția.
Părinții lui credeau în Domnul Isus și John a auzit acasă multe despre Biblie.
La vârsta de 14 ani L-a primit pe Isus ca Mântuitor și Domn al său. Patru ani
mai târziu, Harper a înțeles foarte bine ce făcuse Dumnezeu pentru el. El a
înțeles că toți oamenii, indiferent că ei se străduiau să trăiască nobil și
corect sau că păcătuiau conștient, nu puteau ajunge la Dumnezeu. Numai prin har
puteau obține salvare. Lucrarea Domnului Isus Hristos era singura cale spre
Dumnezeu!
Acest mesaj l-a umplut așa de mult pe John
Harper, încât din acea zi nu a încetat niciodată să spună despre Isus. Aceasta
se întâmpla în 1890. Fratele său își amintea: „Am fost invitat odată să predic
în biserica unde slujea John. În timp ce eu vorbeam, John s-a retras într-o
cameră alăturată. După ce predica s-a terminat, l-am găsit pe fratele meu acolo
încă pe genunchi în rugăciune către Domnul său. Împreună am mers apoi prin
încăperea care se golise între timp. John se oprea la fiecare rând și se ruga
pentru fiecare dintre cei care veneau la slujbe. Așa își petrecea o mare parte
a nopții.”
În anul 1912, John Harper a fost invitat să
predice în Chicago și să vorbească despre Isus Hristos. El nu a ezitat să ia
asupra lui oboseala lungii călătorii, în care l-a însoțit și fiica lui Nana.
John Harper a știut, cu siguranță, în acea
noapte că nenumărați pasageri merg spre moartea sigură în oceanul înghețat.
Neobosit i-a ajutat pe călătorii înfrigurați și temători să urce în bărcile de
salvare.
„Sunteți mântuit?”, întreba Harper mereu. „Mărturisiți
astăzi păcatele dumneavoastră și credeți în Mântuitorul Isus Hristos!” Glasul
puternic al lui Harper se auzea mereu.
Titanic stătea liniștit și bine iluminat pe
apă. Rachetele de alarmă care urcau în aer arătau ca un foc de artificii
festiv. Era o noapte liniștită, cu cer înstelat. Prora vaporului considerat de
nescufundat s-a umplut foarte încet cu apă și s-a cufundat mai adânc. Bărcile
de salvare se îndepărtau rapid de la locul nenorocirii. Călătorii descurajați
urcau în pupa vaporului care s-a înălțat pentru câteva minute deasupra apei.
După aceea Titanicul s-a rupt în două. Prora a fost trasă în adânc, în timp ce
pupa s-a ridicat aproape vertical și apoi s-a prăbușit în valurile negre. John
Harper a căzut de pe punte în apa înghețată. Era înconjurat de oameni care
țipau. Un bărbat de lângă el s-a agățat de o scândură. „Sunteți mântuit?”, l-a
întrebat Harper. „Nu.” – „Credeți în Domnul Isus Hristos!” După aceea cei doi
au fost îndepărtați unul de celălalt. Când bărbatul a ajuns încă o dată în
apropierea lui, Harper a repetat întrebarea: „Sunteți mântuit?” – „Nu!” – „Credeți
în Domnul Isus Hristos, și veți fi mântuit!”, a strigat Harper cu ultima putere
înainte de a se scufunda.
Acel bărbat, căruia John Harper i-a vorbit
ultima oară, a fost salvat din apa înghețată. El a povestit ulterior: „Nu am
putut să uit ce mi-a spus Harper și așa am ajuns la credința salvatoare în Isus
Hristos.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu