Noul vecin

 

   A plouat cinci zile la rând în luna martie și Luca crede că este suficient. Stă la fereastra camerei sale și privește primele raze de soare care se strecoară printre norii gri. Vântul de primăvară spulberă norii de ploaie și soarele strălucește deodată pe cerul albastru!

   - În sfârșit, ne putem juca afară! Luca și Elena s-au gândit la același lucru, pentru că cinci minute mai târziu aproape că s-au ciocnit pe trotuar.

   - Toți norii au dispărut. Soarele a învins, spune Elena.

   - Ce să ne jucăm?, întreabă Luca și se urcă pe zidul din fața casei domnului Babău. Aici exersează mereu echilibristica, adică merge fără să se țină de ceva pe zidul îngust, până la stâlp și înapoi. Cu grijă, pune un picior în fața celuilalt. Acum vine partea cea mai dificilă...

   Deodată, o fereastră a casei se deschide.

   - Dă-te jos imediat de pe zid! Ce faci acolo?, îl mustră o voce furioasă.

   Luca era aproape să cadă de spaimă:

   - Dar ... dar avem voie să ne cățărăm pe zid, bâiguie el. Domnul Babău ne-a permis.

   - Domnul Babău nu mai locuiește aici. Și acum plecați de aici!, continuă vocea să-i certe pe copii. Perplex, Luca sare de pe zid.

   - Este atât de neprietenos, spune Elena. Nu trebuie să țipe așa la noi.

   Luca nu reușește să scoată niciun cuvânt, atât de indignat este. De când se știe, domnul Babău i-a permis lui Luca să se cațere pe zid. Dar – domnul Babău nu mai locuiește pe strada Lalelelor. S-a mutat săptămâna trecută. Elena și Luca nu s-au gândit la acest aspect.

   - Ei bine, nu-mi place noul vecin!, constată Luca. Arăta ca un urs grizzly morocănos!

   - Nici mie nu-mi place de el, spune Elena. Are o dispoziție ca...

   - ... ca cinci zile de vreme ploioasă!, adaugă Luca. Haide să ne jucăm de-a v-ați ascunselea!

 

   Două zile mai târziu, Elena se află din nou în fața casei în care locuise domnul Babău. Ea ține în mână un pachet galben. Pe el scrie cu litere negre „Florea Fântână”. Elena nu are chef să i-l înmâneze vecinului morocănos.

   „Să sperăm că nu va fi din nou într-o dispoziție rea”, se gândește ea. Elena sună la ușă. Așteaptă. Nimic. Elena sună din nou la sonerie. Apoi aude pași.

   - Cine tot sună la ușă?, mârâie o voce cunoscută. Ușa se deschide. Florea Fântână stă în fața Lenei, înalt și lat, încruntat.

   - Ce dorești?, întreabă el.

   - Poștașul a lăsat pachetul la noi. Este pentru dumneavoastră, răspunde Elena.

   - Un pachet? A, da, da... Mai este ceva?, se uită el la Elena întrebător.

   - Nu, spune Elena și se îndepărtează.

   - Ei bine, este foarte neprietenos. Nici măcar nu a spus mulțumesc, se plânge Elena acasă. Domnul Babău era mult, mult mai drăguț!

   - Domnul Fântână se simte străin aici. Poate că este trist, spune mama.

   Elena se joacă gânditoare cu coada ei de cal. „Oamenii triști nu râd. Oamenii triști sunt adesea singuri, pentru că ceilalți oameni preferă să vadă fețe fericite în jurul lor. Domnul Isus îi iubește și pe oamenii triști”, se gândește ea. „El vrea să-i ajute pe toți oamenii și să le ia vina. Și vrea să le ia gândurile triste. De aceea, Domnul Isus a murit pe cruce. Poate că domnul Fântână nu Îl cunoaște încă pe Domnul Isus.”

   - Dacă i-am face o bucurie domnului Fântână, poate că va fi și el puțin fericit..., gândește ea cu voce tare.

   - Este o idee bună, spune mama. Cine are o sugestie?

   - Să coacem vafe! Cami, sora mai mică a Elenei, bate din palme.

   - Și tata râde când faci vafe.

   O oră mai târziu, Elena trece strada ducând o farfurie cu vafe aromate. Cami și Luca, oarecum morocănos, o însoțesc. Luca sună la sonerie.

   - Dar numai o singură dată, avertizează Elena.

   Florea Fântână deschide ușa.

   - Ce căutați aici?, întreabă el. Dar nu pare furios, ci surprins.

   - Vafele sunt pentru dumneavoastră, spune Elena. Mama mea le-a copt.

   - Sunt foarte gustoase, adaugă Luca.

   - Vă bucurați, domnule Fântână? Cami se uită la el cu ochii ei mari. Domnul Fântână râde – într-adevăr!

   Elena, Luca și Cami sunt invitați să mănânce vafe împreună cu domnul Fântână.

   - Acolo unde am locuit eu, copiii de alături erau foarte obraznici, spune domnul Fântână.

   - Oh, de aceea..., spune Luca. Domnul Fântână râde din nou.

   - Văd că voi puteți fi foarte drăguți. Din partea mea, poți să te balansezi pe zid, dacă nu strici nimic.

   - Minunat! Luca este fericit.

   Elena este la fel de fericită. „Mulțumesc, Doamne Isuse, că domnul Fântână este fericit. Te rog, fă-l să te cunoască și să fie cu adevărat fericit.”

   „Să dăruiești iubire este un soare cald”, se gândește Elena. „Dispoziția ploioasă a domnului Fântână a dispărut. Soarele a învins!”