- Beni, ieri m-ai întrebat o mulţime de
chestiuni, zise bunicul a doua zi după-masă, dar o întrebare ai uitat să mi-o
pui. M-am aşteptat s-o aud, atunci când ai vrut să ştii cum au început
lucrurile.
- Care întrebare, bunicule? Eu cred că ne-ai
povestit aproape tot.
- E o chestiune, continuă bătrânul, la care sunt
sigur, că într-o zi vei vrea să afli răspunsul, pentru că este o întrebare pe
care şi-o pune oricine, mai curând sau mai târziu, atunci când începe să cugete
asupra lumii, şi tu ai început să cugeţi de timpuriu. Aceasta o văd eu foarte
limpede, dar răspunsul la această întrebare este poate cel mai greu din lume.
Ceea ce nu m-ai întrebat ieri, Beni, este lucrul următor: la început, omul a
fost bun şi binevoitor, altruist şi îşi iubea aproapele?
Dacă a fost astfel, cum se face că astăzi nu este
aşa, ci este crud, rău şi nerecunoscător?
Cred că e mai bine să-ţi povestesc, ţie şi Dinei,
o altă istorioară pe care mama mea obişnuia să mi-o spună, şi ea vă va ajuta să
găsiţi răspunsul la întrebare. Istorisirea este următoarea: Aşa cum v-am
povestit ieri, pe la începutul lumii, după ce Dumnezeu terminase de făcut lumea
şi animalele, iar la urma tuturor pe om, El a dat omului o soţie, ca să-i ţină
tovărăşie. Omul se numea Adam, iar femeia Eva. Ei trăiau într-o grădină mare şi
frumoasă, numit Eden. Pentru că Eden înseamnă plăcere, acolo totul era într-adevăr
foarte plăcut! Soarele strălucea toată ziua, râurile păstrau iarba mereu verde,
iar roua nopţii făcea ca frunzele copacilor să nu se ofilească; în această
grădină minunată trăiau tot felul de păsări şi animale, iar Adam dădu fiecăruia
un nume. Niciuna din speciile de animale nu era sălbatică sau fioroasă.
În grădină se aflau de asemenea sute de pomi
roditori, de tot felul: meri, portocali, pruni, lămâi etc. Fructele erau
mâncarea lor. Timpul era mereu plăcut, niciodată prea cald şi niciodată prea
rece, aşa încât puteau dormi sub copaci, pe iarba moale şi nu aveau nevoie de
adăpostul unei case. Lucrul pe care îl aveau de făcut, nu era aşa de greu ca
să-i obosească, astfel că trăiau fericiţi împreună toată ziua. Totul, dacă i-ai
fi putut vedea acolo, era perfect şi minunat pentru ei.
Dar fericirea aceasta nu le-a fost dat s-o
trăiască în veci. Pricina pentru care au pierdut-o, a fost vina lor proprie.
Istorisirea ne spune mai departe pentru ce s-a întâmplat aşa. V-am spus mai
înainte că Adam şi Eva aveau hrană destulă; niciodată nu suferiseră de foame,
pentru că nu aveau decât să întindă mâna şi să ia din pom fructul care le
plăcea mai mult.
Totuşi în mijlocul grădinii se afla un pom, din
care Adam nu trebuia să mănânce, pentru că aşa i-a spus Dumnezeu şi, cu atâtea
feluri de pomi în jurul lor, ar fi trebuit să fie mulţumiţi şi fără el. Dar
ştiţi că atunci când cineva vă opreşte să faceţi un lucru, ceva parcă totuşi vă
îndeamnă să-l faceţi. Lucrul acesta s-a întâmplat şi cu Adam şi Eva. În timp ce
ei treceau pe lângă acest pom deosebit, se gândeau adesea: Oare ce gust vor fi
având fructele acestea frumoase? Par aşa de bune! Ce rău este că nu putem mânca
din ele!
Povestea pe care mi-a spus-o mama, mergea mai
departe, şi anume că printre animalele din grădină era şi un şarpe, un fel de
şarpe asemănător cu aceia pe care tu şi cu Dina îi vedeţi câteodată târându-se
pe pământ şi încercând să se ascundă prin locuri întunecoase, însă era cu mult
mai mare. Ştiţi bine că nu este permis să-i atingeţi niciodată, deoarece, dacă
vă muşcă, vă otrăvesc şi vă fac să suferiţi; de aceea îi omorâm ori de câte ori
îi vedem. Şarpele acela nu avea dinţi otrăvitori, ci - ceea ce era mai rău -
avea limba otrăvitoare, pentru că putea vorbi; şi ceea ce spunea el, era rău şi
periculos pentru om.
Într-o zi, pe când Adam şi Eva se plimbau prin
grădină, se opriră în faţa pomului din care nu aveau voie să mănânce. Şarpele
se târî până la ei, îşi ridică capul şi zise: De ce să nu încercaţi gustul
fructelor? Dacă veţi mânca, nu vi se va întâmpla niciun rău. Ei ascultară de
şarpe, se uitară un moment unul la altul, apoi Eva întinse mâna, luă un fruct
frumos din pom şi îl mâncă. Apoi luă un altul şi îl dădu lui Adam, care de
asemenea îl mâncă. Dar, de data aceasta greşiră şi amândoi simţiră că au făcut
ceea ce nu trebuia făcut şi ceea ce nu mai putea fi anulat. Odată fructul
mâncat, nu-l mai puteau aşeza la loc în pom, oricât de mult ar fi dorit ei să facă
acest lucru. Dumnezeu a văzut fapta lor şi i-a chemat la socoteală.
Atunci începură să se certe, ceea ce nu făcuseră
niciodată înainte. Adam încerca să arunce vina asupra Evei, zicând că ea l-a
îndemnat să-l mănânce, iar Eva aruncă vina asupra şarpelui, care a îndemnat-o
să ia fructul din pom. Dar amândoi se înşelau, fiindcă ascultaseră de îndemnul
mârșav al şarpelui. Până atunci, ori de câte ori văzuseră pomul cu fructele lui
ispititoare, ei au putut să reziste tentaţiei şi acum pentru prima dată au căzut
în greşeală cedând ispitei. Se simţeau nefericiţi, pentru că au ales greşit şi
le era ruşine de ei înşişi. Pentru prima dată în viaţa lor le-a fost frică.
Dacă se auzea un zgomot în crâng, tremurau şi le venea să fugă, pentru că au
făcut ceea ce ştiau că nu trebuia făcut, pentru că au ales răul atunci când
trebuiau să aleagă binele. Dumnezeu i-a pedepsit şi i-a scos afară din acea
grădină frumoasă. Întreaga viaţă li s-a schimbat şi nu au mai fost aşa de
fericiţi ca înainte. Mai târziu, când au avut doi copii, pe care îi numiră Cain
şi Abel, aceştia se certau între ei. Într-o zi, după ce crescuseră mari, Cain
plin de mânie lovi pe Abel şi îI omorî, pentru că era gelos pe el.
În felul acesta, de la început, oamenii începură
să devină nemulţumiţi, egoişti, răzvrătiţi şi răi.
Ceea ce este adevărat, este că atunci când cineva
face ceea ce este greşit şi rău, el îşi dă seama că a făcut o alegere greşită,
asemenea lui Adam şi Eva. Dacă ei ar fi stat şi s-ar fi gândit un singur
moment, ar fi ştiut că nu fac bine. Când tu, Beni, ai bătut-o acum câteva zile
pe Dina şi ai tras-o de păr, făcând-o să plângă, ai ştiut imediat că nu este
bine ceea ce faci. Iar tu, Dina, te-am văzut ieri mergând la cutia în care este
ascunsă haina lui Iosif şi ai încercat să ridici capacul, pe care apoi repede
l-ai lăsat la loc, fiindcă ţi s-a părut că mă mişc, în timp ce mă credeai
adormit. Ai făcut lucrul acesta, fiindcă ştiai că n-ai voie să te atingi de ea
după spusele părinţilor. Dacă ai fi făcut o faptă bună, nu ţi-ar fi fost ruşine
de tine însuţi şi ai fi fost fericită.
Acum v-am spus istorisirea care cred că vă poate
da un răspuns la felul cum oamenii au devenit răi şi de ce adesea chiar băieţii
şi fetele sunt răi, egoişti, necinstiţi şi cruzi. Acum un alt lucru: aduceţi-vă
aminte că atunci când faceţi o alegere greşită, ea vă face întotdeauna
nefericiţi. Câteodată este foarte greu să faci o alegere bună, dar întotdeauna
când ai făcut lucrul acesta, a doua oară îţi vine mai uşor să o repeţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu