Era timp de vară
când îmi vedeam de lucru. Drumul meu ducea pe lângă un șanț al străzii în care
în acel timp nu era apă – doar mocirlă și mizerie la baza lui.
Deodată am
descoperit în el două animale. M-am aplecat și am văzut că două broaște mici se
aflau acolo – una era deja moartă și zăcea în noroi, cealaltă se străduia din
răsputeri să iasă din prinsoare.
Privindu-le mi-a
venit în minte imaginea omului în șanțul groaznic în care fiecare se află din
natură – deci, mort în păcate și fărădelegi.
Această broscuță
dorea să iasă. Își încorda în așa fel picioarele din spate, încât stătea în
picioare și încerca să se târască în sus pe pereții de ciment, dar totdeauna
eșua. Totdeauna ateriza pe spate la baza șanțului.
Din milă pentru
această broască am ajutat-o să scape din prinsoare ridicând-o până la țeava de
evacuare de unde a putut să sară în libertate.
Această
întâmplare mi-a amintit de viața mea tristă din trecut când făceam sărituri tot
mereu ca această broască. Îmi propuneam: Acum trebuie să fie altfel. Nu mai
vreau să merg la birt, nu mai vreau să joc cărți și să înjur – dar permanent
cădeam în această nenorocire, în mocirla păcatului și a pierzării.
Dar a venit acea
zi de bucurie, când Mântuitorul m-a scos cu putere cu brațele Sale, plin de
dragoste din groapa groaznică și din mocirlă. El mi-a așezat picioarele pe
stâncă unde pot umbla cu siguranță. El mi-a pus și o cântare nouă în gură, ca
să pot să-L laud acum pe bunul Dumnezeu.
Această cântare
o pot cânta și copiii. – O cânți?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu