- Mama, zise
David într-o seară când se aşeză lângă ea, de unde sunt aceste brăţări şi
coliere pe care am văzut că le-ai purtat astăzi, pentru că noi nu avem aur în râurile
şi dealurile noastre, după cum mi-ai povestit că se află în ţările îndepărtate?
În ziua aceea
fusese un ospăţ mare în casa lui Işai, iar mama lui, în aşteptarea oaspeţilor,
îşi îmbrăcase cele mai bune haine şi îşi pusese nişte brăţări ce îi încolăceau
braţele ca nişte şerpi, iar în jurul gâtului îşi puse un colier de aur cu trei
şiruri, bătut cu diamante.
- Aceste
bijuterii, Davide, zise ea, sunt foarte vechi şi aparţin familiei mele de
mulţi, mulţi ani de zile. Ele sunt făcute în Egipt, ţara care se întinde spre
miază-zi, la o depărtare de mai multe zile de călătorie. Podoabele acestea
aparţineau poporului egiptean şi vreau să-ţi spun cum am ajuns să le posedăm.
Odinioară,
poporul nostru trăia în Egipt. Ei au fost sclavi în ţara aceea şi trebuiau să
facă mereu cărămizi şi să clădească palate mari şi multe temple. Dar în toate
acele zile de sclavie grea, ei sperau că va veni ziua când vor fi din nou
liberi să părăsească Egiptul şi să se întoarcă în ţara de unde veniseră
strămoşii lor acolo şi în care trăim noi acum. Dar trecură ani după ani, stăpânii
îi tratau din ce în ce mai crud, iar speranţa scăpării li se părea departe cât veşnicia.
Erau prea folositori egiptenilor, ca să le dea libertatea, iar ei nu aveau pe
nimeni care să-i conducă spre fosta patrie.
În cele din urmă
veni un an în care mari şi curioase nenorociri s-au abătut asupra egiptenilor,
iar în poporul nostru a apărut un conducător, care se numea Moise. Timp
îndelungat el trăise departe de Egipt, dar acum se întorsese. Dumnezeu l-a
căutat în locurile unde el păştea oile. Dumnezeu l-a trimis la faraon, ca să-i
vorbească pentru eliberarea fraţilor lui. Îndată ce s-a întors, a făcut un
lucru îndrăzneț. S-a dus la palatul regal şi i-a cerut regelui să-i lase pe evrei
să se întoarcă în ţara de unde veniseră strămoşii lor. La început, apelul lui a
rămas fără succes; regele nu a vrut să accepte plecarea acestor sute de mii de
oamenii atât de folositori lui.
Dar, după cum
ţi-am spus, lucruri teribile au început să se întâmple unul după altul în
Egipt. Întâi de toate, peştii din marele râu au murit, iar râurile mai mici
erau pline cu peşte mort. Egiptenii erau foarte obişnuiţi să mănânce peşte, iar
acum nu mai aveau de unde mânca. Apoi, din râuri şi din mlaştini au ieşit
milioane de broaşte care pătrundeau pretutindeni, pe străzi, intrau pe uşile
caselor, în bucătării, în vase, în dormitoare şi chiar în paturi. Oriunde
mergeau egiptenii, se aflau broaşte; nicăieri nu puteau scăpa de ele.
După un timp,
broaştele au murit; iar după aceea au început să apară roiuri de țânțari.
Aceştia îi înţepau pe locuitori, zi şi noapte, fără încetare. Egiptenii au
început să se înspăimânte de această plagă.
Apoi a venit ceva
şi mai rău. Înţepăturile țânțarilor au făcut atât în pielea oamenilor, cât şi a
vitelor o mulţime de bube şi buboaie urâte. Vacile şi oile au murit în mare
număr. Într-o zi s-a abătut peste ţară o mare furtună, cu tunete, trăsnete şi
grindină mare, cum n-a mai fost niciodată, iar ploaia şi piatra au distrus inul
care creştea pe holde, astfel că toată recolta a fost distrusă. Câteva săptămâni
mai târziu, a apărut un roi mare de lăcuste. Grâul era aproape de copt, iar
copacii erau încărcaţi cu fructe aproape coapte. În câteva minute, toate
firicelele de iarbă şi spicele de grâu au fost distruse şi nicio frunză nu a mai
rămas pe copaci; lăcustele mâncaseră tot ce au găsit pe câmp şi în livezi.
Egiptenii se înspăimântară
şi mai tare, dar necazuri şi mai mari îi aşteptau. Un vânt dinspre miază-zi şi
apus a îndepărtat lăcustele, dar acelaşi vânt a adus cu el nori grei de nisip
din pustiu. Cerul s-a întunecat atât de tare, încât la amiază era tot atât de
întuneric ca şi la miezul nopţii. Era imposibil să se lucreze. Oamenii nu
vedeau să umble pe străzi. Praful îi îneca şi fiecare încerca să ajungă cât mai
curând la casa lui. Dar nici acolo nu puteau scăpa de praf, fiindcă năvălea pe
uşă şi se strecura prin cea mai mică crăpătură.
Nimeni nu mai
văzuse atâtea nenorociri venite una după alta şi totuşi cea din urmă şi cea mai
teribilă încă nu venise. Într-o noapte, îngerul Domnului a lovit copiii
egiptenilor şi nu era casă în toată ţara, în care să nu fi murit vreun copil,
şi anume primul născut. De data aceasta, egiptenii au fost siguri că toate
aceste suferinţe au venit pe capul lor, pentru că ţineau poporul nostru ca
sclavi ai lor şi le era teamă, ca nu cumva ceva şi mai rău să li se întâmple,
dacă nu îi vor lăsa să plece.
Îşi puseră în gând
să nu-i mai lase pe evrei să stea ca sclavi în mijlocul lor nici măcar o zi. În
loc să-i mai oprească, acum ei erau aceia care îi sileau pe evrei să plece cât
mai repede posibil, ca să scape de ei. Îi încărcară cu tot felul de podoabe de
aur şi de pietre scumpe şi erau în stare să dea orice, numai să vadă pe ultimul
evreu părăsind Egiptul, pentru că vedeau în evrei cauza necazurilor pe care le
înduraseră.
- În felul
acesta, Davide, am ajuns să port aceste brăţări şi coliere de aur. Ele fac
parte din comoara pe care egiptenii au dat-o femeilor din familia mea, atunci când
ele au părăsit Egiptul. Lucrul acesta s-a întâmplat demult de tot, dar fiecare
mamă le-a păstrat pentru fiica ei; mama mi le-a dat mie şi, când mă uit la ele,
nu mă gândesc ce frumoase sunt, ci îmi aduc aminte de eliberarea din sclavie a
poporului nostru. Dar plecarea evreilor din Egipt a fost numai începutul
eliberării. Abia după ani de zile, ei au fost în stare să se aşeze aici unde
locuim noi astăzi. Până să ajungă aici, multe şi minunate lucruri li s-au mai întâmplat,
pe care am să ţi le povestesc într-o zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu