Da, era un hoţ! Făcuse un lucru care numai
cu câteva minute înainte i se păruse cu neputinţă. Ştia că a făcut un păcat,
neţinând seama de înştiinţările cugetului; şi mai ştia că nici foamea, nici
acea gogoaşă, care se rostogolise până la picioarele lui, nu-i dădeau dreptul
să facă un lucru despre care ştia bine că e un păcat. Gogoaşa furată a fost
mâncată mai repede decât a crezut şi a dorit. Foamea nu numai că nu i s-a
astâmpărat, dar a fost şi mai mult aţâţată. Mica lui gustare a deşteptat în el
dorinţa după ceva mai mult. Cel dintâi pas spre rău a deschis uşa celei de-a
doua ispite. Dacă Gheorghe nu s-ar fi lăsat stăpânit de mânie şi nu s-ar fi
bucurat de răul altuia, poate că nu s-ar fi învoit cu gândul să fure, ci ar fi
stat tare în ceasul ispitei. Acum, parcă îşi pierduse toată puterea pentru
viitor. Inima i se deschise pentru cele mai rele gânduri. Se uita cu priviri de
ură şi de invidie la trecătorii bine îmbrăcaţi şi bine hrăniţi; niciodată,
soarta nu îl apăsase aşa de greu ca acum. La ceea ce se întâmplase, puţin se
mai gândea. În tot cazul, căuta să înăbuşe gândurile care veneau cu privire la
acea faptă.
În această stare, se furişa dintr-o stradă
într-alta fără nicio ţintă. Tot felul de gânduri şi de hotărâri se întretăiau
în mintea lui. Se gândea la tot felul de mijloace ca să-şi potolească foamea.
În clipele acelea ar fi fost în stare să săvârşească şi un omor. Nici nu se mai
gândea să caute mici treburi de făcut, aşa cum făcuse în mod obişnuit până
acum. Mâncase din fructul oprit. Glasul cugetului îi amuţise, iar urmarea a
fost că păcatul a pus stăpânire pe inima lui cu toată puterea, fără ca el să
fie în stare să i se împotrivească. În această stare de suflet, şi-a adus
aminte de un camarad de altădată, de care însă nu se ataşase, fiindcă mama lui
îi spusese să se ferească de el. S-a hotărât în grabă să-l caute şi să alerge
la sfatul aceluia. Şi pentru ce? Pentru că băiatul acela, care era în stare să
facă orice rău, îi spusese odată că el ar şti un mijloc de a trăi fără muncă şi
fără osteneală. Negreşit, cugetul i-a dat iarăşi de veste; iarăşi i-a apărut în
faţă chipul mamei lui. Ispita era însă prea puternică, iar stomacul gol nu-l
lăsa în pace.
O luă repede pe o altă stradă îndreptându-se
spre mahalaua unde nădăjduia să-l găsească pe fostul lui camarad. Atât de mult
îl stăpânea acel gând, încât nu mai lua seama la cele din jurul lui. Oamenii şi
lucrurile treceau ca nişte umbre pe lângă el. Nu se gândea decât la camaradul
lui, cum să scape cât mai curând de mizerie. Dar stai! Ce se aude? A rămas
pironit locului. Auzea sunete dulci, care îi pătrundeau nu numai în urechi, ci
şi în inimă. Era cântarea unor copii, care răsuna tocmai când Gheorghe trecea
pe acolo. Lui îi plăcea să cânte şi o făcuse de multe ori seara, împreună cu
mama lui. Ce auzea el acum era tocmai cântecul pe care mama lui îl cântase
foarte des şi pe care îl cântase şi cu puţin timp înainte de a muri.
Obrajii băiatului deveniră palizi şi ochii
lui negri se umplură de lacrimi. Mai viu ca oricând îi veni iarăşi în minte
chipul palid al mamei lui şi parcă simţi slaba ei strângere de mână când, cu
buzele albe, a şoptit asupra lui cea din urmă binecuvântare.
„Este cântecul pe care mama m-a învăţat să-l
cânt. Da, este cântecul mamei!” îşi zise cu jumătate de gură. Glasul îi
tremura. Inima, care cu puţin înainte era plină de încăpăţânare, se înmuie la
auzul cântecului drag. Gândul la mama lui credincioasă devenea din minut în
minut tot mai viu în sufletul lui. Se gândea la acele clipe, când ochii ei s-au
îndreptat cu duioşie spre faţa lui şi l-a îndemnat stăruitor să nu apuce pe căi
rele. Se gândea la cele din urmă ceasuri ale bolnavei, când, sub apăsarea
suferinţei şi a lipsurilor, i-a vorbit cu glasul stins de sfârşitul ei apropiat
şi de dorul pe care îl avea de a fi curând la Domnul şi când, cu lacrimi de
bucurie, a lăudat harul Aceluia care a murit pe cruce pentru păcatele ei şi
care n-a părăsit-o niciodată. Ciudat, în dimineaţa aceea, trecutul făcea asupra
lui o impresie mai adâncă decât în ziua când s-a întâmplat. De unde venea
aceasta? Domnul Dumnezeu, în faţa Căruia totul este gol şi descoperit, îl făcea
pe sărmanul băiat să privească în adâncul sufletului său, iar degetul Lui
atotputernic bătea la uşa cugetului adormit.
Iubit cititor, ai simţit şi tu vreodată
această bătaie? Sau ai parcurs până acum drumul fără să te gândeşti la ochiul
care te vede şi la mâna atotputernică a lui Dumnezeu? Scriitorul acestor
rânduri a simţit această bătaie, ceea ce i-a slujit spre mântuirea sufletului
lui.
Şi micul Gheorghe simţea acum, cu frică şi
cutremur, această bătaie. Ştia că trebuie să părăsească în grabă calea de până
acum, dacă voia să o mai vadă pe mama lui iubită. Încetul cu încetul, lacrimile
băiatului încetară. O nouă hotărâre se trezi în el. Privirea i se învioră şi
îşi spuse cu tărie: „Da, aşa am să fac! Cu cel dintâi ban voi plăti gogoaşa pe
care am furat-o.” Aruncând o privire spre casa în care sunetele cântecului
tocmai se stinseseră, se întoarse cu paşi repezi pe drumul pe care, cu puţin
timp înainte, mersese cu alte hotărâri şi cu alte simţiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu