Lenuța avea numai 7 ani, dar Îl cunoștea pe Domnul Isus. În fiecare
duminică mergea la biserică și învăța versete și cântări pe de rost.
Într-o zi ea se juca pe câmp la marginea satului, alergând după fluturi.
Alergând când după un fluture, când după altul, ea obosi, se așeză pe iarbă și
adormi. Când se trezi ea din somn, era deja noapte; nu se vedea nicio casă în
jur și nicio cărare. Pentru moment, se sperie, dar îndată își aminti Psalmul
139, pe care-l învățase pe de rost, ca să-l recite în biserică: „Doamne, Tu știi
când stau jos și când mă scol, ... știi când umblu și când mă culc, și cunoști
toate căile mele.” După ce a spus acest psalm în mintea ei, orice frică a
dispărut din inima ei și apoi ea s-a rugat: „Doamne, te rog, trimite-l pe tata
aici să mă caute și să mă ducă acasă.”
Greierii cântau în iarbă slavă lui Dumnezeu; broscuțele cântau și ele
slavă lui Dumnezeu; pe cer stelele sclipitoare cântau și ele slavă lui
Dumnezeu. Dar Lenuța știa un secret și nu mai putea de bucurie: mai mult decât
cântarea broscuțelor, mai mult decât cântarea stelelor, Domnul iubește cântarea
copiilor!
În timp ce se gândea ea la aceste taine, se auzi o voce: „Lenuța!
Lenuța!” Era tatăl ei.
Domnul Isus îi iubește pe copii atât de mult! El ascultă cu bucurie și
cântările lor, și rugăciunile lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu