Cavalerul Tim cucerește un prieten

   Tim stătea în camera lui șezând turcește pe podea. El era adâncit într-o carte – desigur, o carte despre cavaleri. De aceste povești nu se sătura niciodată. Cavalerii erau tema preferată a lui Tim, iar la citirea poveștilor se vedea chiar pe sine șezând pe un cal cu zale strălucitoare. El își închipuia cum ar arăta ca un cavaler victorios, cu steagul fluturând, după ce ar cuceri cetatea dușmanilor.

 

   Dar acum era întrerupt din visurile sale.

   - Tim, vino la masă! o auzi pe mama chemându-l.

   Nu-i prea convenea, pentru că tocmai a ajuns la un pasaj foarte captivant în carte. Totuși, o puse deoparte, căci nu dorea să o lase pe mama să aștepte.

   - Ei, cavalerule Tim, cât de mult ai citit în cartea ta? îl întrebă mama lui în timpul mesei.

   Cu ochi strălucitori, Tim îi relată despre faptele eroice ale cavalerilor, despre care tocmai citise.

   - Aș dori să ajung și eu un cavaler care îi învinge pe dușmani și cucerește multe cetăți, visa el cu ochii deschiși.

   - Crezi că un cavaler a fost victorios deja la prima lui luptă? a vrut să știe mama.

   - Desigur că nu, spuse Tim, a fost nevoie de mult antrenament. Unii au așteptat ani de zile până au intrat pentru prima oară în luptă. Iar între timp s-au antrenat tot mereu.

   - Ce trebuia să învețe un cavaler?

   Tim se uită la mama lui. „Mama pune astăzi întrebări foarte ciudate“, se gândi el. Dar totuși îi răspunse:

  - Ei bine, cred că trebuia să învețe să nu intre orbește într-o luptă, ci să acționeze cu stăpânire de sine și gândind bine ce face. Mai mult trebuia să aprecieze întotdeauna, dacă străinul este un prieten sau un dușman. Unii străini s-au prefăcut că ar fi în necaz, dar în realitate erau hoți sau spioni.

   Tim vorbi cu toată pasiunea. Mama lui îl ascultă interesată și spuse:

   - Te-ai gândit vreodată că poți fi un cavaler și fără cal și zale?

   Tim se uită la ea nedumerit și se gândi la ce se referă. Mama lui îi explică:

   - Da, gândește-te. Unele lucruri din cele ce tocmai mi le-ai spus poți să le faci și în purtarea cu colegii tăi de clasă.

   Încet înțelese la ce se refererea mama lui. În următoarele zile se gândi tot mereu la această discuție.

   Câteva săptămâni mai târziu veni fugind acasă.

   - Mamă, mamă, l-am cucerit! o strigă el pe mama lui.

   - Încet, Tim, îl frână ea puțin. Descalță-te și așază-ți ghiozdanul în colț. Și după ce te-ai spălat pe mâini, putem mânca în liniște și să-mi povestești pe rând totul.

   Tim rezolvă foarte repede tot ce i-a spus mama.

   - Acum spune-mi pe cine ai cucerit? întrebă mama când Tim stătea la masă.

   Bucuros, el răspunse:

   - Pe cel nou din clasa noastră! Îl cheamă Călin și locuiește numai la câteva case depărtare de noi. Până acum nu a vrut să vorbească cu nimeni și mergea totdeauna singur spre casă. Dar astăzi m-a întrebat dacă putem să mergem împreună acasă. El a vrut să mă întrebe ceva de la ora de matematică.

   - Aha, spuse mama lui interesată. Și cum ai reușit acest lucru? Cum ai pregătit câmpul de cucerire?

   - Știi când am vorbit ultima dată despre cavaleri și despre ce trebuie ei să poată? întrebă Tim.

   Mama lui dădu din cap afirmativ, și Tim începu să povestească:

   - Ai spus că poate și eu aș putea fi un asemenea cavaler. N-am știut la început foarte exact unde să încep. Dar L-am rugat pe Domnul Isus, ca să mă ajute și să-mi dea o idee bună. Și apoi a venit Călin în clasa noastră și nu a vrut să aibă de-a face cu nimeni.

   - Este poate foarte timid? întrebă mama lui.

   - Da, cred că da. În orice caz, ceilalți băieți din clasă l-au necăjit mereu, pentru că nu spunea niciun cuvânt. Dar eu n-am făcut așa.

   Mama îi zâmbi și spuse:

   - Aceasta este bine! L-ai ajutat?

   Tim dădu din umeri și zâmbi și el.

   - Da, așa ceva. I-am arătat unde este biblioteca școlii, pentru că nu avea toate cărțile noi. Și când a lipsit o zi în ultima săptămână, i-am pus în cutia poștală temele. Nu a fost de fapt nimic deosebit, dar lui Călin i-a părut bine. Astăzi mi s-a adresat pentru prima dată și m-a întrebat dacă putem merge împreună acasă.

   Mama lui Tim se uită la el zâmbind.

   - Și, te bucuri?

   Tim dădu din cap bucuros. Apoi deveni gânditor și se gândi ce i-a povestit Călin.

   - Mama lui Călin și cu el s-au mutat aici, pentru că tatăl lui nu mai trăiește la ei. După ce au trebuit să plece din casa frumoasă și Călin nu a mai avut lucruri așa de frumoase ca ceilalți, el a fost luat în râs la școala veche. Și acum i-a fost teamă că și copiii din clasa noastră îl vor supăra. Acum se bucură că am devenit prieteni. Mamă, pot să merg imediat la el? La școala lui veche n-au ajuns așa de departe ca noi la matematică și m-a întrebat, dacă l-aș putea ajuta la temele de casă.

   Mama l-a mângâiat pe Tim pe cap și a spus zâmbind:

   - Desigur, cavalerule Tim! Prietenia voastră trebuie îngrijită, exact ca o cetate care trebuie protejată. Și aceasta este o bună bucată de lucru.

   Tim dădu din cap afirmativ.

Biblia lui

   Timp îndelungat am fost medic suplinitor într-un spital şi am văzut acolo necaz în cele mai diferite forme. Dar nu a fost numai necaz. Pe lângă durere şi deznădejde, au existat şi multă răbdare, nădejde şi încredere. Am văzut acolo ceva din puterea adevărului lui Dumnezeu în oameni.

   Mama mea a fost o creştină. Ea s-a rugat pentru mântuirea mea veşnică şi a nădăjduit şi atunci când nu mai era nimic de sperat. Am părăsit casa părintească fiind necredincios şi am păşit în viaţă.

   Într-o zi a fost adus un bărbat la spital. Era un zidar. Stând pe o scară cu o găleată de var pe umăr, aceasta s-a dezechilibrat, şi el a căzut la pământ. A fost aşa de grav rănit, încât nu mai exista nicio speranţă pentru el. A fost făcut tot ce a fost necesar pentru ameliorarea durerilor sale. Bărbatul ştia că trebuie să moară. L-am întrebat dacă are cunoscuţi, pe care ar dori să-i mai vadă. El dădu din cap negativ. Era singur pe lume. Dar a spus că dacă vreau să o anunţ despre accident pe femeia care se îngrijea de mâncarea lui, poate că îl va vizita; el îi era dator cu ceva bani şi dorea să-i achite. Dorinţa lui s-a îndeplinit, femeia l-a vizitat de două sau trei ori. Eu însumi n-am văzut-o niciodată şi n-am ştiut ce au discutat împreună.

   Bărbatul a mai trăit o săptămână după accident. În aceste zile, de pe buzele lui s-au auzit numai foarte puţine cuvinte. Ce m-a impresionat la el a fost o expresie ciudată de linişte şi de fericire în trăsăturile feţei sale, care m-a mirat, pentru că durerile lui trebuie să fi fost foarte puternice. Bărbatul a murit. Am fost de faţă când trupul lui a fost dus.

   - Ce să facem cu aceasta, domnule doctor? mă întrebă una dintre surori, în timp ce ţinea sus o carte.

   - Ce este aceasta?

   - Biblia accidentatului. Gazda lui a adus-o aici, pentru că el a întrebat de ea. El a şi citit din ea.

   Am luat Biblia. Nu-mi venea să cred ce vedeam. Era Biblia care îmi aparţinuse odinioară, când am părăsit casa părintească. Am vândut-o atunci. Numele meu era încă notat în ea, scris de mama mea. Am avut suficientă stăpânire de sine, să nu dau pe faţă sentimentele şi i-am spus sorei:

   - Bărbatul nu are familie. Iau eu cartea.

   Am luat Biblia cu mine acasă. Ea fusese mult folosită. Aceasta o dovedeau observaţiile de pe margine şi sublinierile. Decedatul se folosise mult de cartea divină şi o cercetase cu grijă. Acum puteam citi toate acele locuri care, fără îndoială, au fost pentru posesor mângâiere şi bucurie şi i-au luminat drumul. N-a fost de mirare că în faţa apropiatei morţi a fost aşa de liniştit şi fericit. Desigur, el a fost sărac şi necunoscut în această lume, dar, acum înţelegeam, a fost bogat în credinţă, moştenitor al Împărăţiei pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor ce-L iubesc (Iacov 2.5).

   Să mai spun ceva? Să mai spun că această întâmplare minunată a fost cotitura în viaţa mea? Că acuzaţiile conştiinţei mele trezite m-au dus până aproape de disperare, până am înţeles cuvântul că Isus a venit în lume pentru a mântui păcătoşi? Să mai spun că Biblia mea regăsită îmi este de atunci mai dragă decât toate cărţile din biblioteca mea, pentru că vestea pe care o aduce această carte a devenit pentru mine o binecuvântare prin credinţa în Hristos?

Ideea lui Jali

   După mai mulţi ani de secetă, recolta a fost totuşi iarăşi bună în acea regiune a Africii. Ţăranii se bucurau mult de acest lucru. Dumnezeu le ascultase rugăciunile. Acum doreau să-I mulţumească o zi întreagă şi să-L laude. S-a hotărât ca fiecare să aducă fructe, care vor fi vândute în favoarea misionarilor.

   Jali, micul orfan, a auzit vorbindu-se despre Domnul Isus şi Îl iubea din toată inima. El dorea să participe la slujba de mulţumire, dar ce putea să-I aducă lui Dumnezeu ca dar? El nu mai avea părinţi şi trăia când într-o familie, când în altă familie, pentru a-şi câştiga pâinea.

   Vasul mare, din lemn, purtat de patru africani puternici trecea de la un rând la altul. Oamenii puneau înăuntru banane şi tot felul de alte fructe. În inima lui Jali era o luptă mare. Aşa de mult ar fi dăruit şi el ceva lui Dumnezeu! Dar toată averea lui se restrângea la singura lui haină colorată. Vasul se apropia tot mai mult, iar inima băiatului aproape că sărea de la loc. Toţi ceilalţi au pus ceva în vas! Deodată, Jali îşi luă avânt, şi îndată se află în mijlocul vasului! Găsise o cale de ieşire! Un zâmbet strălucitor scose la iveală dinţii lui strălucitori de curaţi. Jali nu poseda mult din această lume, dar avea încă toată viaţa lui înaintea sa. Şi această viaţă o oferea acum lui Dumnezeu. El s-a dat pe sine pentru totdeauna.

Şi a murit

   În Londra trăia odată un comerciant, care nu credea în inspiraţia dumnezeiască a Bibliei, nu citea niciodată Cuvântul lui Dumnezeu şi nu mergea să asculte nicio predică. Totuşi, într-o zi se lăsă convins de o nepoată să meargă să asculte împreună cu ea o predică. În acea seară, predicatorul citi capitolul al cincilea din prima carte a lui Moise, unde apar de opt ori cuvintele: „ ...şi a murit.“ Nepoata a fost dezamăgită. „De ce“, se gândi ea, „admite Dumnezeu, ca tocmai astăzi să fie ales un asemenea text monoton, un registru genealogic?“ – Pe drum spre casă, unchiul nu făcu nicio observaţie. Cu fiecare pas pe care îl făcea, îi sunau cuvintele: „Şi a murit.“

   Seara, în camera lui, cu fiecare bătaie a ceasului de perete îi răsunau cuvintele în ureche: „Şi a murit.“ Când dimineaţa următoare s-a aşezat la biroul lui, a auzit din nou numai cuvintele: „Şi a murit.“ Nu-şi mai putea aduna gândurile şi la cele mai simple socoteli de adunare făcea greşeli. „Nu mai merge“, strigă el, „trebuie să citesc încă o dată acest capitol!“ Atunci deschise Biblia neglijată de ani de zile şi citi capitolul care aminteşte aşa de pătrunzător de moarte prin cuvintele care se tot repetă: „Şi a murit“.

   Dumnezeu a folosit acest cuvânt, pentru a trezi conştiinţa lui. „Acum aparţin încă de cei vii“, se gândi comerciantul, „dar şi despre mine se va spune cândva: «Şi a murit». Şi atunci?“ Nu a găsit linişte până nu L-a recunoscut pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitorul lui care a spus: „Eu sunt Viaţa“ şi „oricine crede în Mine nu va muri niciodată“ (Ioan 11.26).

Vei fi și tu acolo?

   - Dar mami, dacă inimile noastre sunt așa de murdare de păcat și dacă nimic necurat nu poate intra în cer, cum putem să ajungem acolo?

   - Tocmai vreau să-ți explic, draga mea, spuse mama către Lili, cea mai mică dintre fete. Este adevărat, nimeni nu poate intra cu o inimă neagră în cer. Oh, dacă oamenii ar putea fabrica un săpun care să spele inima de toate petele, atunci unii oameni ar da o avere pentru a-l obține. Dar Dumnezeu nu pretinde nicio plată; sângele lui Isus spală orice păcat, este un cadou.

   - Atunci în cer sunt doar oameni care L-au rugat pe Domnul Isus să le spele inima?

   - Da, desigur; și ei vor veni din toate părțile pământului. Ascultă ce spune Biblia: „După aceea m-am uitat și iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice popor și de orice limbă…“ (Apocalipsa 7.9). În această ceată există negri din Africa, indieni din America, galbeni din China, albi din Europa și...

   - Vor fi îmbrăcați toți așa ca pe pământ?

   - Nu! Să citim mai departe în Biblie: „ ...care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini.“ Vezi, ei vor avea o haină foarte albă, care este așa de albă ca inima lor; ei cântă de bucurie, pentru că acum pot să fie pentru totdeauna la Dumnezeu.

   - Spune, mami, ai citit că ei stau în fața scaunului de domnie. Există atunci acolo un împărat?

   - Firește, Împăratul împăraților: Domnul Isus, care este numit și Mielul, pentru că El S-a lăsat prins ca un miel pentru a fi răstignit. El, Mielul lui Dumnezeu, ridică păcatul lumii.

   - Va fi foarte frumos, mami! Mă bucur deja!

   Iar tu, cititor din România sau de altundeva, vei fi și tu acolo, în această ceată mare, care va fi veșnic la Dumnezeu? Pentru noi va fi o mare bucurie să te întâlnim acolo.

   Nu uita că niciun păcat nu poate intra în cer, dar sângele lui Isus ne curăță de orice păcat (1 Ioan 1.7).