O călătorie cu barca

   Ionuț avea o mamă credincioasă, care se ruga zilnic pentru el și se străduia să-i arate calea spre Domnul Isus.

   Din păcate, Ionuț nu ținea seama de cuvintele mamei. Doar rareori mergea la strângerile laolaltă ale credincioșilor, ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Mai degrabă își petrecea timpul său liber cu prietenii necredincioși. Și duminicile își căuta distracțiile sale.

   Unul dintre prieteni avea o barcă. Băieții mergeau deseori și cu plăcere cu barca pe râul din apropiere. O călătorie cu barca într-o anumită duminică nu a rămas fără urmări pentru Ionuț.

   Nici unul dintre băieți nu a știut ulterior să spună cum s-a petrecut nenorocirea. Într-o fracțiune de secundă, barca a fost întoarsă și răsturnată. Toți au ajuns în apă. Și Ionuț! Dar el nu știa să înoate!

   În grabă mare, prietenii au înotat spre țărm. Iar Ionuț? Când a fost dat dispărut, unul dintre ei a sărit imediat în apă. A înotat cu mare grabă spre locul accidentului. Numai cu mari eforturi a putut să-l aducă pe Ionuț la mal.

   Încercările de reanimare au avut succes. Dar Ionuț a rămas inconștient. A fost dus imediat la spital. Câteva zile a plutit între viață și moarte.

   Mama lui a stat zilnic lângă patul său de boală. Când era singură cu fiul ei în salon, îngenunchea în fața patului și se ruga cu voce tare pentru salvarea copilului ei.

   După câteva zile, Ionuț a deschis în sfârșit ochii și a șoptit cu voce slabă: „Mamă, sunt salvat.”

   Mama a crezut mai întâi că Ionuț vorbea despre salvarea de la înec. Dar ziua următoare, Ionuț a relatat detaliat: „Când barca noastră a fost întoarsă, m-a străfulgerat gândul: Pierdut pentru veșnicie! În inima mea strigam: O, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! Deodată a dispărut toată teama. Mai mult nu știu ce s-a întâmplat.”

   După o scurtă pauză, Ionuț continuă: „Mamă, când te-am auzit rugându-te, m-am trezit. Acum totul este bine.”

   Ionuț s-a însănătoșit deplin. Apoi a dovedit că întoarcerea sa la Dumnezeu a fost sinceră. S-a despărțit de prietenii necredincioși și L-a urmat cu mare hotărâre pe Domnul Isus.

O festă „bună“

   Profesorul Durand din Lausanne, un om învățat și temător de Dumnezeu, se plimba într-o zi cu unul dintre studenții săi, un tânăr englez, la marginea unei păduri. Atunci observară într-o groapă o pereche de încălțăminte murdară și urâtă, care probabil apaținea unui om care lucra desculț pe unul din câmpurile din apropiere.

   „O să-i fac o festă acestuia“, spuse studentul râzând; „o să-i ascund pantofii în pădure.“

   „Lăsa-ți-o baltă! Dragostea face bine aproapelui său, nu rău“, îl îndemnă profesorul. „Mai bine puneți câte un bănuț în fiecare pantof al acestui om cu siguranță foarte sărac! Aveți un portmoneu plin și îi puteți face o astfel de bucurie.“

   Studentul a făcut așa cum l-a sfătuit profesorul și cei doi s-au ascuns apoi după un tufiș, ca să vadă cum se vor desfășura în continuare lucrurile. Nu după mult timp, țăranul se pregăti să se întoarcă spre casă. Când a vrut să-și încalțe pantofii, simți ceva tare în ei și descoperi cei doi bănuți. Atunci a îngenuncheat și i-a mulțumit lui Dumnezeu cu voce tare pentru acest dar, la care nu sperase.

Praștia

   Mihai era foarte îndemânatic. Tatăl său spunea deseori: „Cândva vei deveni un bun meseriaș.“

   Astăzi, Mihai era în mod deosebit mândru de noua sa „operă“. „Aceasta o să țină mai mult decât cea veche“, murmură el în timp ce trecea noua sa praștie dintr-o mână în alta.

   Vechea praștie nu ținuse mult. Nici măcar o zi! Nu era de mirare, era o bucată de cauciuc vechi și inadecvat pentru o praștie. Și nici pe departe pentru o praștie pentru Mihai! El pretindea mult de la o astfel de praștie. Trebuia să tragă bine și să aibă o viață lungă.

   De data aceasta, Mihai a făcut rost de un cauciuc mai bun. Și în timp ce se gândea la praștia lui, veniră în zbor câteva vrăbii. Una după alta se tupilară în ramurile de iederă deasă, care acoperiseră aproape complet bătrânul păr din grădină. Mihai ascultă ciripitul, piuitul și  trăncăneala lor.

   De fapt, vrăbiile își căutau locul lor de dormit obișnuit doar seara. Ele înnoptau întotdeauna în iedera bătrână. Iedera era foarte bătrână, aproape la fel de bătrână ca părul sau chiar ca și casa părinților lui Mihai.

   „De ce vin deja acum? Încă nu este timpul de culcare.“

   Mihai se gândi. Instinctiv, aproape inconștient, se aplecă și caută pietre potrivite pentru praștia sa. Acestea au alunecat imediat în buzunarul pantalonilor săi. Puse în praștie o piatră netedă, cât o alună.

   Una din vrăbii tocmai ieși din iederă. Ciripind se așeză pe mărul mic la o depărtare de zece metri de păr. Oare au alungat-o celelalte din iederă?

   „Trebuie să o ating pe asta!“ își spuse Mihai. A întins cauciucul praștiei și a dat drumul pietrei.

   „Zang!“ Ah, aceasta a fost fereastra vecinului! Ca paralizat, Mihai a rămas pe loc, palid de teamă.

   Încetul cu încetul, Mihai înțelese ce se întâmplase. Încă stătea pe loc ca și cum ar fi prins rădăcini. Nu putea să o ia la fugă, pentru că nu avea puterea necesară.

   Nu! Nici nu voia să o ia la fugă. Mihai nu era un laș. Acum trebuia să fie cinstit și curajos. El trebuia să dovedească faptul că este un creștin. Iar Mihai o lua în serios cu credința sa și faptul de a fi și a arăta că este un creștin.

   „Doamne Isus, te rog ajută-mă!“ se rugă el încet. O clipă ezită puțin, dar apoi porni spre casa vecinului. Înainte să ajungă la ușa casei, ușa se deschise din interior. Aproape ca de la sine. Domnul Cizmaru auzise când se sparse fereastra.

   „Domnule Cizmaru, eu am spart geamul.“ Mihai ridică praștia. „Îmi pare rău. O să plătesc paguba.“

   Domnul Cizmaru stătea uimit în ușa casei. Mărturisirea lui Mihai l-a lăsat fără cuvinte. Nici măcar n-a putut să-l certe deloc pe Mihai.

   „Băiete, îmi place de tine!“ spuse el într-un sfârșit. „Ești cel puțin sincer.“

   Domnul Cizmaru veni un pas spre Mihai, apoi puse mâna pe umărul lui și spuse: „Voi vorbi cu tatăl tău cum să înlăturăm paguba. Dar pentru aceasta nu vei primi nicio pedeapsă. Voi avea eu de grijă.“

Prins

   Ştefan avea şapte ani când părinţii lui împreună cu el au petrecut o vacanţă la o curte ţărănească. Ce bucurie era pe el! Câte lucruri erau de văzut şi de descoperit în şură, în grajd, pe câmp! Erau lucruri pe care un copil de oraş nu le cunoaşte.

   Într-o zi, Ştefan a văzut uşa de la pivniţă deschisă. Era o uşă grea, care era ţinută deschisă cu un baston. Mai multe trepte duceau în jos, unde erau depozitate varză, cartofi şi multe altele. Trebuia doar să coboare treptele şi să privească totul de aproape!

   Dar deabia a ajuns Ştefan în pivniţă, când a auzit un sunet puternic, iar el a rămas în întuneric. Bastonul de la uşă a alunecat, iar uşa s-a închis.

   Ştefan a pipăit repede să descopere unde sunt treptele, a urcat cu atenţie şi a încercat să deschidă uşa. Dar nu a reuşit, era prea grea pentru el, ca să o poată împinge din interior.

   Acum băiatului i se făcu teamă. Inima îi bătea cu putere şi împingea mereu uşa. Degeaba! A început să ţipe, iar ţipătul lui răsuna în toată pivniţa. Dar oare se auzea strigătul său şi afară?

   Cu amândoi pumnii, Ştefan a început să bată în uşă şi tot mai tare striga după ajutor. Teama îl făcu să tremure şi faţa îi era acoperită de sudoare.

   În sfârşit îl auzi tatăl lui, se grăbi şi îl eliberă.

   Ştefan a fost prins. Şi el nu a putut să se elibereze singur.

   Ştii că şi tu eşti un prins? Dacă nu Îl cunoşti şi nu L-ai primit pe Domnul Isus ca Mântuitorul şi Salvatorul tău, şi tu eşti încă prins – „prins în plăcerea lumii şi a păcatului”!

   Satan te ţine strâns în stăpânirea lui, te ţine în întuneric şi te duce în noaptea veşnică, în pierzarea veşnică, în chinul veşnic. Aşa spune Cuvântul lui Dumnezeu.

   Dar Dumnezeu în dragostea Sa mare a pregătit o cale pentru păcătoşii pierduţi. Domnul Isus, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, a suferit la crucea de la Golgota pentru păcatele fiecăruia care Îl acceptă pe El în credinţă ca Mântuitor şi Salvator al său.

   Ştii că eşti prins? Ştefan a ştiut că este prins şi că este neputincios – şi a strigat după ajutor.

   Tatăl lui Ştefan l-a iubit pe fiul său. De aceea nu a ezitat nicio clipă şi l-a salvat şi l-a eliberat. Dumnezeu ne iubeşte mult mai mult. Cuvântul Său ne spune: „Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi” (Romani 5.6). El aşteaptă de la noi, ca să ne recunoaştem lipsa noastră de putere şi incapacitatea noastră şi să vedem că avem nevoie de un Salvator. La strigătul serios după ajutor şi salvare, El ne răspunde, ne salvează şi ne eliberează.