Supernavigatori mici

   - Bună, copii, mă bucur că aţi venit astăzi aici! Vrem să petrecem o zi frumoasă de vacanţă în pădure. Eu mă numesc Ştefan! Munca mea constă în a hoinări în fiecare zi prin pădure. Dar desigur nu doar aşa, pentru că aici am multe activităţi de rezolvat. Acest lucru nu vi-l puteţi acum deloc imagina, dar mă gândesc că în această seară veţi şti mai multe despre acest lucru. Mă bucur că sunteţi aici!

   Pădurarul trecu cu privirea peste grupul de copii şi îi numără.

   - Vom vedea împreună în pădure o mulţime de lucruri. Acum să pornim!

   Copiii îşi puseră rucsacurile pe spate. După câteva cuvinte de introducere, în sfârşit plecau.

   David şi Ionel, doi prieteni nedespărţiţi, se uitară unul la altul.

   - Ştefan este foarte amabil, spuse David. Mă bucur mult de această zi.

   Spre amiază, când soarele era deja sus pe cer, li se spuse:

   - Aşa, aici facem un popas.

   Pe o câmpie au fost întinse pături şi toţi s-au aşezat obosiţi şi flămânzi. Ce bune erau sandvişurile aduse!

   Dar Ştefan nu i-a lăsat pe copii prea mult timp acolo.

   - Sunteţi iarăşi în putere? i-a întrebat imediat ce aceştia şi-au mâncat sandvişurile. Azi de după-masă vom căuta în pădure supernavigatori! Ştefen se uită şmechereşte la copii. Unii se uitau foarte încurcaţi.

   - Navigatori în pădure, ce să fie asta?

   - Deci să pornim, haideţi! îi încurajă Ştefan, şi grupul se puse în mişcare.

   - Uite, aici sunt multe muşuroaie de furnici, se miră David.

   - Dar uite, se minună Ionel, nu sunt toate la fel de mari. Hai să-l întrebăm pe Ştefan!

   - Exact aceasta este tema noastră pentru astăzi după-masă, spuse pădurarul. Aveţi cumva vreo idee, cum se fac acestea?

   Ştefan se uită întrebător pe rând la ei şi se auziră câteva propuneri: „Muşuroaiele mai mari sunt mai vechi.” „Pentru că acolo locuiesc mai multe furnici!” „Sigur acelea au fost mai harnice.”

   Ştefan le explică:

   - Deci, furnicile sunt animale foarte interesante. Ele îşi caută exact locul lor de locuit. Şi când au găsit un loc, atunci adaptează modul de construire la împrejurări. În muşuroaiele de furnici se cresc puii. Pentru aceasta, furnicile au nevoie de un cuib frumos şi cald. În cazul în care construiesc mai mult la umbră, atunci construiesc muşuroiul mai mare şi mai lat, pentru a capta cât mai multe raze solare. În cazul în care construcţia se face la soare, atunci o construiesc în aşa fel, ca să nu fie prea cald în camera copiilor.

   În timp ce Ştefan le dădea explicații, copiii priveau cu atenţie la drumul prin pădure. Deodată descoperiră mai multe „străzi ale furnicilor”.

   - Ce sunt acestea? au vrut să ştie. Care stradă duce spre care construcţie şi cum recunosc furnicile casa lor?

   Încordaţi, copiii ascultau explicaţiile lui Ştefan.

   - Fiecare popor de furnici are un miros propriu. Animalele mici îşi marchează drumul cu substanţe mirositoare, pentru a arăta tovarăşilor lor drumul spre pradă. Şi ce este mai frumos, ele au sisteme de navigație deosebite. Unele soiuri se orientează după poziţia soarelui. Ele pot reține anumite puncte marcante şi aprecia distanţe. Astfel găsesc totdeauna drumul cel mai rapid înapoi la cuib. Când marchează drumul cu substanţele mirositoare pentru ceilalţi tovarăşi, atunci dozează intensitatea urmei de miros după tipul şi natura prăzii.

   Deodată, Ştefan sfârşi explicaţia, iar copii s-au uitat miraţi la el.

   - Deci, unde suntem de fapt acum? Cine poate să-mi arate drumul spre punctul de întâlnire?

   Copiii priviră în jur întrebători, dar niciunul nu a putut să dea răspunsul corect.

   - Vedeţi, noi oamenii suntem foarte neajutoraţi, spuse Ştefan. Dar pe aceste furnici mici, Dumnezeu le-a înzestrat cu caracteristici minunate şi cu un aparat de navigație deosebit. Aceasta este iarăşi o minune a creaţiei.

   Ionel şi David au fost impresionaţi. Când copiii au ajuns seara acasă, au relatat bucuroşi despre întâmplările zilei.

„Nu-mi vorbiți de Isus!“

   Bunicul nostru nu a mai putut auzi nimic în ultimii ani ai vieții sale. Devenise complet surd. Dacă doream să-i transmitem ceva, atunci scriam pe un carnețel, pe care îl purta cu sine tot timpul. Dar bunicul nu era niciodată nemulțumit. El știa că aparținea Domnului Isus, și de acest lucru se bucura și se preocupa mult cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă era vreme frumoasă, atunci făcea adesea mici plimbări.

   Într-o zi, bunicul a fost lovit pe stradă de o mașină și grav rănit. A trebuit să fie dus la spital și operat. Mai mult timp a stat acolo, în primele zile a avut dureri mari și nu putea dormi noaptea. În mod deosebit însă suferea, pentru că se simțea foarte singur, deoarece el nu înțelegea niciun cuvânt când cineva dorea să discute cu el.

   Bătrânul s-a gândit mult la accidentul lui. Tot mereu s-a întrebat de ce Dumnezeu a permis toate acestea. Dar pentru început n-a găsit niciun răspuns.

   Câtva timp mai târziu a venit un alt pacient în salonul bunicului. Era un tânăr, un arhitect care a căzut de pe o schelă mare pe un șantier la marginea orașului. Avea mai multe rupturi de oase și era pus în gips. Părinții lui l-au vizitat chiar în aceeași zi. Ei erau îngrijorați mult de băiatul lor. Deja de mult timp i-au arătat seriozitatea veșniciei, dar și dragostea lui Dumnezeu care se ostenește pentru om ca să fie mântuit. Dar tânărul nu a luat toate acestea prea în serios. Când a devenit mai în vârstă, interesul și energia sa s-au îndreptat numai spre profesia lui. Era harnic și foarte conștiincios, și de aceea i-a fost dată, chiar dacă era un tânăr arhitect, întreaga conducere pe acel șantier.

   Apoi s-a întâmplat accidentul. Iar acum stătea pentru un timp îndelungat în spital.

   Când cei doi bărbați, ale căror paturi se aflau foarte apropiate, au făcut puțin cunoștință unul cu altul, cel mai în vârstă l-a întrebat pe tovarășul său de cameră mai tânăr:

   - Îl cunoașteți pe Domnul Isus ca Salvatorul dumneavoastră, ca Mântuitorul dumneavoastră personal?

   - Nu-mi vorbiți de Isus! spuse tânărul neprietenos. Despre legătura lui cu Dumnezeu și despre veșnicie nu și-a făcut până atunci niciun gând. Dar bunicul nu a auzit acest răspuns. El a vorbit mai departe despre Isus, despre dragostea lui Dumnezeu și despre ziua judecății, fiind de părere că tânărul îl asculta și avea interes de discuția lui.

   Dar acesta s-a supărat mult. Trebuiau să i se spună aici astfel de lucruri, să-l împovăreze cu astfel de întrebări? Bătrânul trebuia să-și țină înțelepciunea sa pentru sine! Dacă ar tăcea odată!

   Dar Dumnezeu Însuși acționa la inima tânărului, și acesta a ajuns să se gândească. Și-a adus aminte de câte un cuvânt serios din timpul trecut, din casa părintească și de la școala duminicală. Nu era o nebunie din partea lui să-și pună toată speranța pe înaintarea profesională? Nu era nebunie să acorde timp și putere doar muncii? Dacă toate acestea însemnau așa de mult, puteau să-l împace cu Dumnezeu?

   După un timp, bunicului i s-a dat drumul din spital. El avea voie să meargă iarăși acasă. Se bucura mult. Dar în toată bucuria sa, nu l-a uitat pe tânărul cunoscut în spital. L-a vizitat de câteva ori. Și de fiecare dată i-a vorbit și despre mântuirea personală și i-a arătat seriozitatea veșniciei.

   Și Dumnezeu a binecuvântat osteneala fidelă a bătrânului. A sosit ziua când tânărul arhitect s-a recunoscut pentru prima dată în lumina lui Dumnezeu. El a văzut că era veșnic pierdut și că avea nevoie de Mântuitorul. Atunci s-a îndreptat spre Domnul Isus, a recunoscut păcatele lui, întreaga sa viață pierdută și a primit iertare. În inima lui a intrat o mare bucurie.

   În ziua următoare, i-a trimis bunicului o scrisorică, în care îi relata despre întoarcerea sa la Dumnezeu. Imediat la începutul scrisorii se putea citi: „...pentru ca să știți de ce v-a accidentat mașina.“

„Cartea...“

   În urmă cu mulți ani, un colportor distribuia în piața unui mic oraș francez scrieri evanghelistice. Îi atrase atenția un țăran bătrân, care stătea în fața unei mici librării și răsfoia atent în cărțile expuse. Una după alta o așeza dezamăgit înapoi pe raft.    Colportorul s-a apropiat de el și l-a întrebat prietenos:

   - Nu găsiți ce căutați?

   - Nu, răspunse țăranul, deja de mult timp caut cartea și nu o găsesc.

   - M-aș bucura, dacă v-aș putea ajuta, spuse colportorul. Ce fel de carte este? Cu siguranță, este vorba de ceva anume, dacă o căutați așa de mult?

   - Da, tocmai asta este problema, spuse țăranul, că nu știu despre ce carte este vorba. Spunând aceasta, scoase din buzunarul hainei o foaie îngălbenită, care aparținea unei cărți foarte vechi, și spuse:

   - Vedeți, doresc să găsesc cartea de unde provine această pagină. Cel puțin doresc să aflu sfârșitul acestei propoziții de aici de jos...

   Colportorul recunoscu imediat textul paginii cărții ca fiind locul din Noul Testament: „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși...“

   L-a rugat pe omul bătrân să vină cu el, l-a dus la locuința sa, a scos Biblia și a citit primele zece versete din capitolul cinci al Epistolei către Romani: „Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui.“

   Apoi a spus o rugăciune scurtă, i-a dăruit vizitatorului său o Biblie și i-a cerut adresa. Omul bătrân i-a mulțumit mișcat și și-a luat politicos rămas-bun.

   Câtva timp mai târziu, colportorul l-a vizitat pe țăranul bătrân. Acesta s-a bucurat mult. Prin dragostea lui Dumnezeu s-a recunoscut ca păcătos pierdut, s-a întors la Dumnezeu și a acceptat mântuirea în Hristos. Acum era foarte fericit.

   Dacă ar căuta toți oamenii cu o așa insistență și cu o așa seriozitate mântuirea sufletelor lor!

Ferice de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc! (Luca 11.28).

Albinele

   Am citit în urmă cu câtva timp un experiment interesant: cineva a pus o albină sub un clopot de sticlă. El a aprovizionat-o cu tot ce era necesar vieții: aer, apă și hrană. Dar ce s-a întâmplat? După două zile, albina a murit. Cum a fost posibil așa ceva? Ce îi lipsea? Știi?

   Sărmanei albine îi lipsea poporul – poporul albinelor! Și pentru ucenicii lui Isus, pentru copiii lui Dumnezeu, ceata ucenicilor, familia lui Dumnezeu, este „necesară vieții“. De aceea, în Sfânta Scriptură (Evrei 10.25) suntem îndemnați să nu părăsim adunarea. Pune-ți în inima ta gândul să mergi la orele de adunare și de școală duminicală când este posibil. Uneori nu este chiar așa de simplu să fii singur în clasă o mărturie pentru Domnul Isus, nu-i așa? Cât de important și de frumos este că la adunare avem părtășie cu alți copii ai lui Dumnezeu. Să-i mulțumim Domnului pentru acest lucru!