Drumeția pe șine

   Era o zi frumoasă de toamnă. Când s-au trezit, Elena și sora ei Paula au sărit imediat pline de bucurie din paturile lor. Tata le-a promis o surpriză. La micul-dejun, Elena n-a mai putut rezista și întrebă:

   - Tată, acum spune-ne ce facem astăzi? Părinții râseră, dar tata cunoștea nerăbdarea fiicei lui mai mari.

   - O drumeție, dar nu o oarecare, ci una deosebită. O drumeție pe șine.

   Elena și Paula erau entuziasmate. În spatele casei lor se aflau șine de tren, pe care de mult timp nu se mai circulase. Mama spuse:

   - În anul în care te-ai născut tu, Elena, a circulat acolo pentru ultima dată un tren.

   Șinele nu au mai fost întreținute și acum crescuseră buruieni printre ele. Zonă ideală pentru drumeții!

   După ce au fost împachetate rucsacurile cu mâncare, au pornit la drum. Elena și Paula alergau în față, dar după o jumătate de oră au încetinit pasul. Când le-a ajuns tatăl lor, a spus:

   - Dacă mergeți la început așa repede, veți obosi repede. Economisiți-vă puterile.

   Împreună merseră într-un ritm mai încet mai departe. După o curbă apăru intrarea într-un tunel. Paulei i-a fost puțin teamă să treacă prin tunelul lung și întunecos, numai la lumina lanternei de buzunar, și a răsuflat ușurată când a ajuns iarăși sub soarele luminos.

   - Tată, soarele strălucește așa de puternic, încât nu-ți poți închipui că este așa de departe. Tata zâmbi.

   - Totuși, Paula, soarele este la o distanță de aproximativ 150 milioane kilometri de pământ. Și el strălucește și când nu-l vedem, pentru că se află nori în fața lui sau pentru că la noi este noapte. El are exact distanța corectă și intensitatea corectă, ca pe pământ să fie posibilă viața. Aceasta a făcut Creatorul într-un mod genial. Soarele este un izvor important de energie pentru pământ. Și compoziția aerului, diversele locuri și condiții ale vieții, Dumnezeu le-a aranjat cu dragoste pentru noi, ca noi să putem trăi aici bine. După poziția soarelui se poate recunoaște direcția sau timpul zilei, și tocmai văd că este amiază și timp pentru o pauză frumoasă.

   Elena spuse râzând:

   - Asta ai văzut pe ceasul tău, tată.

   După ce cei trei mâncară și se odihniră, plecară mai departe. Merseră pe un pod peste un lac mare, apoi printr-o pădure și ajunseră după-masa la o gară veche în oraș. Fetele erau obosite, dar totuși au mai vrut să meargă la piață. Acolo exista ceva deosebit de văzut, le-a spus tata.

   Stând în piață, tata le-a spus:

   - Spuneți-mi cât este ceasul.

   Fetele se uitară la turnul de la biserică și rămaseră uimite.

   - Ce fel de ceas este acesta? întrebă Paula.

   - Acesta este un ceas solar. În mijloc nu este un arătător, ci un baston. Umbrele acestui baston arată ora. Pământul se rotește în jurul axei lui, de aceea se vede așa ca și când soarele s-ar mișca pe cer, și tot așa se mișcă și umbrele pe scala pe care o vedeți acolo.

   Când mama veni să-i ia cu mașina pe cei trei drumeți, toți erau obosiți, dar foarte fericiți. A fost o zi frumoasă – cu toții au fost de aceeași părere.

Cuvântul lui Dumnezeu este viu...

   Un scafandru povestea că păstra acasă carapacea unei stridii, care i-a salvat viața – viața veșnică.

   Cum s-a întâmplat?

   Scafandrul a avut odată de executat nu departe de mal o lucrare dată de o firmă mai mare. Pe când pășea pe fundul mării, i-a sărit în ochi o stridie, care ținea cu carapacea ei o mică bucată de hârtie. Curios, bărbatul desprinse hârtia și o ținu aproape de ochelarii de la casca de scafandru pentru a citi. Și ce a citit acolo, a fost vechea, dar totuși veșnic noua veste despre dragostea salvatoare a Mântuitorului Isus Hristos, despre venirea Sa pe acest pământ: „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți“.

   Dumnezeu a făcut să ajungă o foaie ruptă dintr-un pliant pe fundul mării și să fie ținut de o stridie, pentru a-i trimite lui vestea bună! Aceasta l-a impresionat, iar el s-a pocăit și a căutat și a găsit iertare și viață veșnică. El a luat stridia și a păstrat-o ca amintire pentru îndurarea minunată a lui Dumnezeu.

Biblia

   Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, Cartea adevărului. Cu cât o cercetăm mai amănunțit, cu atât mai mult vom fi convinși că Biblia nu este numai o carte, ci că este CARTEA. Ea este cartea desăvârșită, cartea veșnică.

   Biblia este singura carte din lume care este citită de oameni din orice clasă socială și de orice vârstă. Ea este unică în literatură.

   În ciuda vechimii ei, este mereu actuală, pentru că Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, nu se învechește.

   Apariția Bibliei este inexplicabilă. Dumnezeu Însuși este autorul ei. Prin călăuzirea puternică a Duhului lui Dumnezeu, fără orice fel de planificare sau colaborare omenească, a ieșit la iveală bucată cu bucată: o epistolă, o biografie, lucrare de lucrare. Totuși, această colecție variată de diferite scrieri este reunită în armonie deplină într-o lucrare generală. Acum putem privi Biblia ca fiind o singură carte. Scriitorii ei au primit inspirația nu de la vechile izvoare ale înțelepciunii omenești, ci de la marele și veșnicul Dumnezeu.

   Este  minunat că Biblia a rezistat de-a lungul secolelor atacurilor critice. Oamenii au încercat să o distrugă, dar astăzi este mai răspândită ca oricând. Biblia a rezistat victorioasă tuturor atacurilor!

   În Biblie auzim de mii de ori aceste cuvinte mărețe: „Domnul a vorbit“, „Ascultați Cuvântul Domnului“ sau „Așa vorbește Domnul!“

   Nici o altă carte nu îndrăznește să se adreseze în acest mod oamenilor, nici o altă carte nu pretinde într-un astfel de mod ascultarea omenirii. Toate părțile Bibliei sunt inspirate la fel și rămân sub autoritatea lui Dumnezeu.

   Biblia se adresează conștiinței oamenilor. Ea descoperă păcatul, îi aduce pe oameni la pocăință, la crucea de pe Golgota, la pace cu Dumnezeu. Hristos devine conținutul și ținta noii vieți. Ca și Cuvânt al lui Dumnezeu, ea își dovedește mereu puterea dătătoare de viață. Acest Cuvânt este viu și rămâne în veșnicie.

   Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este punctul central, marea temă a Bibliei. Atât Noul Testament, cât și Vechiul Testament vorbesc despre Domnul Isus. Cât timp vor exista oameni pe acest pământ, Biblia, care vorbește despre această Persoană măreață, va atrage inimile oamenilor ca un magnet. Pentru ea au intervenit, au trăit și au murit mulți oameni.

   „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii. Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face.“

(Evrei 4.12, 13)

   Dragi copii, doriți să aveți pacea adevărată, interioară? Doriți într-adevăr să deveniți fericiți? Vreți să trăiți și să muriți fără teama morții? Doriți să primiți viața veșnică? Vreți să fiți cândva în slava lui Dumnezeu?

   Atunci, vă rugăm, citiți Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu! Gândiți-vă că Însuși marele Dumnezeu vă vorbește! Faceți ce vă spune El! Recunoașteți în fața Domnului Isus păcatele voastre și acceptați-L prin credință ca Salvatorul vostru! Mulțumiți-I mereu pentru ceea ce a făcut pentru voi și urmați-L! Biblia vă va deveni tot mai prețioasă. Ea va fi hrana voastră zilnică, busola pe oceanul vieții, izvorul mângâierii în necaz, un râu de bucurie cerească!

   Începeți deja acum, din anii copilăriei, să citiți Cuvântul minunat al lui Dumnezeu! Domnul să vă binecuvânteze!

Perele

   Victor era o oiţă a Bunului Păstor şi foarte îndrăgit de învăţătorul său. Pentru învăţătorul său şi soţia acestuia trebuia să facă unele mici comisioane în timpul orelor de curs. Lui Victor îi plăcea acest lucru, deoarece astfel mai scăpa de orele de curs adesea plictisitoare.

   Într-o zi, învăţătorul îl rugă să controleze cursele de şoareci din pivniţa şcolii. După ce întinse din nou cursele şi păşi spre ieşire, văzu câteva rafturi pline cu pere zemoase şi galbene ca aurul. Nu se putu abţine şi îşi umplu amândouă buzunarele de la pantaloni cu pere.

   Şi Victor intrase într-o cursă!

   Deodată se deschise uşa pivniţei, şi învăţătorul intră. Se uită la curse şi îl lăudă pe băiat. Pentru a-i face o bucurie, dori să-i dea câteva pere. Dar – buzunarele erau deja pline!

   La început, nici unul nu spuse nimic. O clipă, învăţătorul îl privi în ochi pe băiat. Ce aştepta? Victor tăcea.

   Apoi cei doi părăsiră pivniţa şi se duseră în clasă. Învăţătorul mai ţinea încă în mână perele. Le aşeză pe masă şi începu lecţia.

   Victor se uita mereu spre pere. Ce trebuia să facă? Să recunoască? Ce greu îi venea acest lucru!

   Ceilalţi copii plecaseră deja acasă, când Victor îi recunoscu învăţătorului său furtul. Învăţătorul îl iertă imediat.

„Dacă ne mărturisim păcatele, EL (Dumnezeu) este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele…“ (1 Ioan 1.9).