Cel mai mare păcătos

  - La ce te gândeşti, Veronica? o întrebă tatăl pe fetiţa lui.

  - Învăţătorul de la şcoala duminicală ne-a dat un bilet pe care e scrisă o întrebare, la care trebuie să răspundem în scris până duminica viitoare.

  - Cum sună întrebarea? a vrut să ştie tatăl.

  - Aici e biletul, răspunse Veronica şi îi oferi tatălui foaia de hârtie.

  Tatăl citi:

  „Scrieţi numele celui mai mare păcătos pe care îl cunoaşteţi personal!“

  La început, el zâmbi, apoi spuse:

  - Veronica, această întrebare este desigur foarte simplă şi, pe lângă aceasta, ai timp o săptămână întreagă să găseşti răspunsul corect. Sunt curios ce răspuns vei găsi.

  De atunci, Veronica a stat deseori înaintea biletului ei alb. Medita mereu. Oare să scrie numele celor doi băieţi din clasa a IV-a care deseori erau obraznici faţă de ea şi care tot timpul o necăjeau? Sau să scrie pe Monica, pentru că nu a ajutat-o niciodată la desenat? Sau pe Ileana care nu i-a împrumutat niciodată creioanele colorate? Sau pe omul care locuia în partea de jos a străzii şi care era întotdeauna beat? Sau pe soţia neprietenoasă a brutarului?

  Oare se cuvenea să-i denumească pe toţi aceştia „păcătoşi mari“?

  Într-o zi, Veronica stătea iarăşi înaintea biletului ei, când tatăl intră în cameră. El îi promise că o va ajuta imediat după cină.

  - Veronica, la această întrebare, poate te va ajuta o carte anumită pe care, desigur, o citiţi şi la şcoala duminicală...

  - Noul Testament?

  - Da. De ce nu cauţi în el?

  - La aceasta ar fi trebuit să mă gândesc mai devreme, spuse Veronica şi imediat îi trecu prin minte că apostolul Pavel a scris undeva, într-una din epistolele sale despre „cel mai mare păcătos“. Şi-a adus Testamentul şi, după ce tatăl îi dădu câteva indicaţii, începu să caute acest loc din Biblie. În sfârşit găsi versetul. Acolo stătea scris:

  „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu.“

  - Tată, strigă Veronica uşurată, în sfârşit am găsit răspunsul corect!

  Tatăl ceru să-i dea biletul, îl citi şi dădu din cap.

  - Mă tem că răspunsul tău nu e bun. Nu cred că învăţătorul de la şcoala duminicală va fi mulţumit cu el. El te va întreba dacă l-ai cunoscut personal pe apostolul Pavel; aşa sună întrebarea, nu-i aşa?

  Veronica era total dezamăgită. Nu mai avea curaj să caute mai departe. Dar tatăl îi veni iarăşi într-ajutor:

  - Veronica, nu te gândi aşa de mult la alţii...

  Deodată, fetiţa îl privi uluită pe tatăl ei şi îl întrebă ezitând:

  - Să scriu oare numele meu...?

  Atunci, tatăl o luă de mână pe fetiţa lui şi o trase spre el. Apoi o întrebă prietenos:

  - Veronica, fetiţa mea, nu ai făcut niciodată ceva nedrept? Nu ai minţit niciodată? Nu ai înşelat niciodată? Nu ai spus niciodată vreun cuvânt urât? Nu ai fost niciodată neascultătoare? Nu ai întristat niciodată pe Mântuitorul?

  Veronica se simţea foarte încurcată. Privi în pământ. Tatăl o trase mai aproape de el. O clipă nu se auzi nimic în cameră. Apoi, Veronica spuse:

  - Scriu numele meu.

  Ea luă creionul şi scrise mare şi desluşit: „Veronica“.

  Duminica următoare, copiii au primit iarăşi o temă de rezolvat. De astă dată, aceasta nu a fost grea pentru Veronica. Ea suna astfel: „Eşti mântuit?“ Veronica a scris răspunsul imediat; a scris chiar o propoziţie lungă. Tatăl citi răspunsul:

  „Mântuitorul meu a venit în această lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, iar eu sunt mântuită, pentru că El a murit pentru mine pe cruce.“

  Tatăl se bucură împreună cu micuţa Veronica.

Castor maro

   Aşa se numea băiatul indian, care provenea dintr-o colonie îngustă, urâtă la marginea unui mare oraş nord-american. Timpurile, în care înaintaşii lui vânau ca bărbaţi mândri, liberi, de neînvins în preeriile vestului, erau apuse de mult. Când a devenit suficient de mare, Castor maro a fost dus de tatăl său la o familie cunoscută în apropierea unei şcoli mai mari. El trebuia să meargă acum la această şcoală şi doar la fiecare sfârşit de săptămână să vină acasă.

   Micul indian era adesea foarte trist şi abătut. Nu se mai putea bucura aşa de bine. Învăţatul nu-i făcea mari probleme. Dar el suferea din cauza despărţirii de casa părintească. Şi mai mult îl apăsa că era aşa de mult dispreţuit de colegii lui de şcoală din cauza culorii pielii sale. Peste tot era împins de alţi copii la o parte, îl puneau la urmă de tot, râdeau de el şi îl batjocoreau din cauza înfăţişării lui. Numai când se căuta vinovatul la vreo poznă rea, atunci îl împingeau în faţă şi numeau numele lui.

   Când băiatul a venit odată la sfârşit de săptămână acasă, le-a explicat părinţilor săi că nu mai vrea să meargă la şcoală. Nu mai putea să suporte comportamentul copiilor albi.

   Mult timp a stat seara împreună cu părinţii săi şi le-a spus durerea lui. Ah, ei îl înţelegeau bine. Prin ceva asemănător au trebuit şi ei să treacă adesea în viaţa lor.

   Dar ei Îl cunoşteau şi pe Domnul Isus. Tata şi mama Îi aparţineau de mult timp Mântuitorului. Şi de aceea au putut să-l încurajeze pe micul lor băiat şi să-l mângâie:

   Încearcă încă o dată!

   Noi ne rugăm pentru tine!

   Fii curajos, gândeşte-te la Domnul Isus!

   Nu a fost şi El respins fără motiv?

   Nu a fost şi El batjocorit?

   Castor maro s-a întors iarăşi la şcoală.

   Curând a venit iarna. Ningea aproape în fiecare zi. În zilele lui libere, micul indian era adesea afară. Acolo ştia ce avea de făcut. De la tatăl său a învăţat unele meşteşuguri folositoare. Îi plăcea să construiască mici curse, le aşeza în locuri ascunse şi prindea animale mici de pradă, a căror blană era deosebit de preţuită. Aşa îi trecea timpul mai repede, pentru că aproape tot timpul era singur.

   Odată, băiatul a prins iarăşi mai mulţi guzgani. Era mândru de lucrarea lui şi dorea să le arate colegilor lui de şcoală animalele. El i-a căutat, dar ei au râs de el. Mai ales Charly, unul dintre cei mai mari dintre ei, a fost foarte neprietenos cu el şi spus că aceasta era aproape tot ce putea face micul „Rozător“. Dar nu era aşa, iar Charly ştia bine acest lucru. Învăţătorul clasei era foarte mulţumit cu micul indian şi cu rezultatele sale.

   Se înţelege că atunci Castor maro s-a supărat tare de cuvintele lui Charly. Ar fi vrut să se arunce asupra lui. Dar s-a gândit la cuvintele tatălui său.

   Unul dintre băieţi a făcut atunci propunerea să meargă să se dea cu patinele. Toţi au fost de acord. Vroiau să meargă acasă, să-şi ia patinele şi crosa de hochei şi să se întâlnească la râu. Micul indian s-a uitat în urma lor. Nu se putea juca şi el bine hochei pe gheaţă? Dar nimeni nu i-a spus să vină cu ei şi să se joace. A stat încă un timp acolo, s-a uitat după băieţi, apoi s-a întors şi a plecat spre pădure. Acolo dorea să vadă de celelalte curse.

   Aproape se întunecase, când Castor maro se afla pe drum spre casă. Pe spate ducea un sac cu tot felul de unelte ciudate. Când s-a apropiat de râu, i s-a părut că aude un glas. Oare se mai jucau colegii lui de şcoală hochei pe gheaţă? Era aproape întuneric. S-a oprit şi a ascultat. Iarăşi a auzit un glas. Cineva striga după ajutor! Micul indian a alergat spre râu, apoi de-a lungul râului şi a început să se facă observat prin strigăte tari. Iarăşi se opri puţin. Şi atunci auzi glasul foarte aproape de el. Alergă într-acolo şi îl găsi pe unul dintre colegii lui de clasă sub povârnişurile de la mal stând pe o rădăcină de copac. Era Charly.

   Acesta a rămas singur la râu. Colegii lui plecaseră deja spre casă. El a mai făcut câteva rotocoale pe gheaţă, a vrut să-i urmeze, dar a alunecat pe povârniş şi şi-a sclintit glezna. Îl duruse puţin, dar Charly nu s-a gândit că după câteva minute nu va mai putea merge. Iar până la casa părinţilor lui era departe.

   Mai întâi, Castor maro îi desprinse lui Charly patinele de pe pantofi. Apoi îl ajută cu mare efort să ajungă sus pe povârniş. Sus au trebuit să se odihnească mult timp până au putut merge mai departe. Foarte atenţi făceau amândoi fiecare pas. Charly strângea vitejeşte din dinţi, cu toate că de durere îi veneau lacrimile. Piciorul se umflase între timp puternic, iar băiatul aproape nu îndrăznea să păşească.

   Castor maro îl sprijinea pe Charly la mers. El căra acum pe lângă sacul cu guzgani şi cursele, şi patinele şi crosa de hochei ale lui Charly.

   La început, niciunul dintre băieţi nu a spus niciun cuvânt. Charly se uita mereu pe furiş la micul băiat de lângă el. Ruşinea îi sugruma gâtul. „Rozător maro“, îl numise el pe acest băiat indian gata să ajute. Când s-au oprit iarăşi pentru a se odihni, a prins mâna acestuia şi i-a cerut din toată inima iertare.

   Pentru amândoi a fost un drum spre casă lung şi obositor. Părinţii lui Charly s-au îngrijorat de băiatul lor. Când şi Castor maro a putut în sfârşit să meargă acasă, stelele erau deja de mult timp pe cer.

   Micul indian era foarte fericit. Oboseala sa foarte mare aproape nu o simţea. Ştia că şi-a găsit un prieten.

   Charly şi Castor maro au rămas prieteni pe toată perioada şcolii.

Și pentru tine

   Tabita era foarte bolnavă. Medicul mai avea doar puțină speranță pentru ea. Dar ce era mai grav era că Tabita nu avea încă pace cu Dumnezeu; nu era convinsă de iertarea păcatelor ei. O, cât de mult își dorea totuși să fie mântuită! Părinții ei credincioși i-au arătat adesea pe baza Cuvântului lui Dumnezeu că omul este un păcătos pierdut și că el trebuie să se întoarcă cu căință și pocăință la Mântuitorul păcătoșilor: Isus Hristos. În necazul ei mare, ea a strigat către Domnul. Ea a recunoscut înaintea Lui păcatele ei, pe care le făcuse deja până acum și s-a rugat pentru har. Apoi adormi din cauza epuizării.

   Astfel nu a observat că mama ei i-a pus la pat un pahar cu suc de struguri și lângă acesta o foaie de calendar. După un timp, Tabita s-a trezit. Se simțea puțin mai întărită. Cu toate că îi era foarte sete, nu a luat mai întâi paharul – setea sufletului ei era mult mai mare. Ea a luat în mână foaia de calendar și a citit titlul scris boldit: Și pentru tine. Aceste trei cuvinte au pătruns adânc în inima ei. Ea a înțeles că Domnul în dragostea Sa minunată a răspuns la strigătul ei și că îi spune prin această foaie de calendar: „Dragă Tabita, lucrarea grea de mântuire am înfăptuit-o și pentru tine. Acolo, la crucea de pe Golgota, Eu am murit și pentru tine!“ Cu mare mulțumire, ea Îl lăuda acum pe Mântuitorul ei. Sufletul ei s-a însănătoșit, dar și corporal s-a refăcut încet iarăși.

   Pe foaia de calendar era și o cântare:

El trăieşte, m-a salvat.

Da, trăieşte pentru mine.

Cel ce m-a răscumpărat

Îmi arată har, iubire.

Când necazuri vin, eu ştiu:

Domnul meu Isus e viu.

   Această cântare a cânta-o Tabita adesea cu inima bucuroasă. În unele greutăți ale vieții, a reținut bine:

Isus a murit - și pentru mine!

Isus trăieşte - și pentru mine!

   Dragă cititorule, poți spune și tu cu bucurie: „Și pentru mine!“?