Bileţelul galben

   Era ora unu. Tocmai sunase clopoţelul, care arăta sfârşitul orelor. Elevii şi-au împachetat ghiozdanele şi doreau să meargă acasă. Atunci, profesorul spuse:

   - Ionel, te rog să rămâi, trebuie să vorbesc cu tine!

   Puţin curioşi, băieţii s-au uitat la Ionel. De ce trebuia să rămână? Ce era de discutat? Tocmai Ionel, care era cel mai bun în clasă, ca şi când el ar fi tăiat capul cuiva?

   Dar eu mă puteam gândi de ce trebuia să rămân. Cu o zi înainte îl minţisem pe profesorul meu. Nu a fost prima dată când nu am rămas la adevăr, dar de data aceasta l-am minţit cu intenţie. Cum s-a ajuns aici, vreau să vă relatez:

   Ştiam că eram cel mai bun din clasă şi doream să rămân cel mai bun. Numai la matematică întâmpinam din când în când greutăţi. Se anunţase iarăşi o lucrare de control, de care mă temeam puţin. Înainte cu o zi ca să scriem lucrarea, am repetat cu toţii încă o dată temeinic fiecare grupă de exerciţii şi am exersat diferite operaţii de calcul complicate. Atunci am observat că profesorul nu a ales exerciţiile pentru lucrarea de control dintr-o anumită carte, ca de obicei, ci a întocmit el exerciţiile şi a notat rezultatele pe un bileţel galben.

   „Trebuie să am acest bileţel!“ mi-a trecut imediat prin cap. M-am tot uitat la bileţelul galben. La finalul orei de matematică, profesorul l-a aşezat în cartea lui de matematică şi l-a închis în sertarul catedrei. Cheia a lăsat-o acolo.

   În următoarea pauză m-am strecurat în clasă, m-am convins că nu mă observă nimeni, am deschis sertarul catedrei, am căutat bileţelul galben cu exerciţiile pentru lucrarea de control şi am început să le copiez. Cartea am închis-o cu grijă imediat în sertar. Eram aproape gata cu scrisul, când pauza s-a terminat şi s-a deschis uşa. Colegii mei au intrat, dar nu au luat seama la mine, pentru că adesea aveam de rezolvat pentru profesorul nostru în timpul pauzelor mici activităţi. Dar n-am îndrăznit să mai merg la catedră. Am închis caietul de matematică şi am dat drumul pe ascuns bileţelului galben în buzunar. Cursurile au început iarăşi.

   Spre sfârşitul cursurilor am devenit foarte neliniştit. Dacă nu mai găseam o ocazie să pun la loc bileţelul galben?! La finalul ultimei ore de cursuri totuşi m-am scăpat de bileţel. Am fost iarăşi singur în clasă. Toţi ceilalţi băieţi plecaseră, iar profesorul fusese chemat pentru câteva momente la cancelarie. Dar nici acum n-am îndrăznit să merg la catedră, ci am aruncat bileţelul galben în coşul de hârtii. Apoi am plecat acasă.

   În dimineaţa următoare, imediat în prima oră de cursuri, am scris lucrarea la matematică. Mi-am lăsat timp. Ştiam rezultatele corecte, dar n-am vrut să fiu primul gata, altfel m-aş fi dat singur de gol. – Totul a mers bine.

   Dar acum trebuia să rămân. Dispariţia bileţelului cu rezultate trebuie să fi ieşit la iveală! Oare să bănuiască ceva profesorul?

   - Ionel, m-a întrebat el, poţi să-mi spui cum a ajuns foaia cu exerciţiile pentru lucrare, acest bilet galben, aici, în coşul de hârtii? Eu ştiu că l-am pus ieri dimineaţă în cartea mea de matematică. Dar ieri după-masă acasă nu l-am avut. Am căutat în toată mapa mea, dar nu l-am putut găsi. Atunci am venit la şcoală şi am căutat în sertarul catedrei. Şi în sfârşit - gândeşte-te! - am găsit biletul acolo în coşul de hârtii!

   Profesorul se uita întrebător la mine. Am simţit clar că nu avea nici cea mai mică bănuială că eu aş fi fost. Probabil, nici nu putea să creadă că eu aş putea avea ceva de-a face cu toată această situaţie. Şi de aceea nu mi-a venit greu să-l asigur că nu pot spune nimic, nu aş vrea să bănuiesc pe nimeni neîntemeiat. Profesorul aprobă prietenos, iar eu mi-am luat rămas-bun de la el.

   În ziua următoare am primit lucrările înapoi. Numai câţiva băieţi au luat zece. Eu eram printre ei. Am fost lăudaţi deosebit în faţa clasei.

   Dar apoi zilele după acest eveniment - nu le voi uita aşa de uşor. Ce era cu mine? Nu a mers totul bine? Nu eram în continuare cel mai bun din clasă?

   Da, ce s-a întâmplat cu mine? Indiferent pe ce puneam mâna, ce făceam, la şcoală sau acasă, nimic nu îmi făcea bucurie. Mama îmi spuse de câteva ori că m-am schimbat aşa de mult şi m-a întrebat dacă eram bolnav, dacă aveam ceva care mă apăsa? Oare bănuia mama ce mă chinuia? Nu mă mai puteam nici ruga.

   Adesea mă gândeam la lucrarea la matematică şi la bileţelul galben. Tot mereu mă străduiam să uit aceasta. În sfârşit, totul a mers bine, şi de ce să încep acum iarăşi?

   Totul a mers bine. Dar - a fost totul într-adevăr bine? Am tăcut mai multe săptămâni. Dar apoi nu am mai putut. Am vorbit cu părinţii mei. Tata a devenit palid, iar mama a început să plângă. Am relatat toată întâmplarea şi nu am înfrumuseţat nimic. Tata a citit atunci câteva versete din Psalmii 51 şi 32. Eu am recunoscut că nu voi putea găsi linişte până nu voi vorbi şi cu profesorul meu. Tata nu a mai spus multe, dar s-a rugat împreună cu mine.

   În ziua următoare am vorbit cu profesorul meu. El s-a uitat lung la mine. Dezamăgirea lui faţă de mine a fost mare. La început nu a spus niciun cuvânt. Ce clipe! Şi totuşi m-a iertat.

   Seara, după acea discuţie cu profesorul meu, m-am putut iarăşi ruga şi recunoaşte în faţa lui Dumnezeu vina mea, înşelăciunea şi minciuna mea, şi El m-a iertat. De atunci m-am putut iarăşi bucura.

 

Nu totul

   Un băştinaş a venit la un misionar, pentru a-i istorisi că în ultimul timp are un sentiment neliniştitor. Misionarul s-a gândit că ceva nu este în regulă. De aceea a întrebat:

   - Poate ai făcut ceva, care îngreuiază conştiinţa ta?

   După puţină ezitare a venit răspunsul:

   - Am furat.

   - Şi ce ai furat? a vrut să ştie misionarul.

   - O sfoară mică, a explicat băştinaşul.

   - Atunci, a spus misioarul, du-te şi du înapoi sfoara, şi recunoaşte sincer că tu ai furat-o.

   Băştinaşul a promis că aşa va face şi şi-a luat rămas-bun. Dar după câteva zile a venit iarăşi, pentru că avea din nou ceva pe inimă.

   - Domnule, am făcut ce mi-ai spus, şi totuşi sentimentul neliniştitor îl mai am.

   Misionarul s-a gândit puţin, apoi l-a întrebat:

   - Poate nu mi-ai istorisit totul?

   - Nu, domnule... de sfoară mai era ceva legat.

   - Şi ce era legat?

   - O vacă, domnule.

   Aşa cum acest băştinaş s-a comportat faţă de misionar, aşa se comportă mulţi oameni faţă de Dumnezeu. Ei au dintr-un anumit motiv o conştiinţă îngreuiată, sunt nefericiţi şi de aceea vin la Dumnezeu. Este bine aşa. Dar ei Îi spun lui Dumnezeu doar adevărul pe jumătate. Şi atunci se plâng că nu au linişte în conştiinţele lor.

   Şi împăratul David a fost chinuit odată de conştiinţa sa. Mult timp nici nu a spus nimic despre aceasta. Dar apoi a recunoscut clar în faţa lui Dumnezeu şi a găsit iertare. El spunea:

   „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate... Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!» Şi tu ai iertat vina păcatului meu... Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea.“ (Psalm 32)

   Dumnezeu este bogat în îndurare.

Pietricica ciudată

   Într-o zi, Gustaf Gillman, un renumit bijutier din Chicago, îl văzu pe Jean Mihok, un sărman agricultor, intrând în magazinul său şi punând pe tejghea o pietricică:

   - Doresc să-mi polizaţi această pietricică şi să-mi spuneţi ce părere aveţi despre ea.

   Ochii giuvaergiului se fixară asupra pietrei de pe tejghea:

   - Unde aţi găsit pietricica?

   - Tatăl meu, a răspuns Mihok, a adus-o din Ungaria cu cinci ani în urmă. Am păstrat-o, pentru că tatălui meu i se părea ceva deosebit. Mult timp, copiii s-au jucat cu ea.

   - Acesta este un rubin! strigă Gillman. Valorează 250.000 dolari!

   Când auzi cât valora pietricica de la tatăl lui, Jean Mihok a fost nevoit să se sprijine de tejghea, atât de mare i-a fost uimirea. El muncea din greu pentru a-şi întreţine familia, fără să ştie însă ce comoară poseda.

   Astăzi, mulţi oameni sunt asemenea lui: au o Biblie în casa lor, dar nu se folosesc de ea. Se zbat în tot felul de probleme dificile neglijând resursele Cuvântului lui Dumnezeu care le-ar putea aduce o mare binecuvântare.