Ce faci acolo?

   Zur, zur, zur, roata olarului se învârte repede şi îşi cântă propriul ei cântec. Câte oale a format olarul pe roata sa? Nu le-a numărat, dar se bucură tot mereu de munca lui. Când ia un bulgăre de argilă în mână, are întotdeauna în minte o imagine cum va arăta cândva vasul. Şi atunci lucrează sârguincios, până poate pune în cuptor vasul făcut. El se bucură când reuşeşte să facă vasul aşa cum şi l-a imaginat.

   Olarul stă astăzi iarăşi la roata sa. Piciorul său apasă cu putere pedala, care pune în mişcare roata. În mijlocul roţii se află bulgărele de argilă. Cu mâinile umede, olarul începe să formeze argila. Tot mereu îşi pune mâinile în vasul cu apă care se află lângă el pe bancă, pentru ca argila să nu rămână lipită de mâinile lui. Roata se învârte repede, şi argila ia încet foarma pe care şi-a imaginat-o el. Prima dată trage de argilă în sus, apoi formează cu degetele sale marginile şi rotunjimile. Este foarte adâncit în munca lui.

   Atunci, deodată, vasul de argilă spune olarului: „De ce mă faci aşa? Aş dori să fiu altfel. Ar fi mai bine, dacă aş avea o altă formă. Nu poţi să mai schimbi?”

   Dezamăgit, olarul lasă mâinile în jos, piciorul său încetează să antreneze roata. Roata se opreşte, argila începe să se usuce, primeşte crăpături fine, care se măresc repede, iar argila devine nefolositoare. Vasul frumos, pe care şi l-a închipuit olarul, nu mai ia fiinţă.

   Dumnezeu a folosit în Cuvântul Său, Biblia, această imagine despre argila vorbitoare, pentru a ne explica ceva important. Dumnezeu ne-a făcut, El ne-a dat fiecăruia dintre noi corpul şi aptitudinile pe care le-a ales pentru noi. Dacă acum spunem, dacă aş fi altfel, dacă aş avea păr mai frumos sau o altă înfăţăşare, dacă aş putea socoti sau cânta mai bine, dacă aş fi ca prietenul meu sau ca prietena mea, atunci nu devenim niciodată aşa cum Dumnezeu doreşte să ne aibă.

   Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi un plan şi o activitate, de aceea ne-a făcut aşa cum suntem.

„Nu v-a spus nimic Dumnezeu?“

   În timpul războiului de treizeci de ani, într-un orăşel german trăia o văduvă credincioasă, care avea un mic magazin de alimente. Ea vindea în mod deosebit păsat. Tocmai cumpărase iarăşi o provizie mai mare şi îşi dăduse aproape toţi banii pe păsat, când veni vestea că un general al împăratului Gustav Adolf din Suedia ar fi cu o oaste în marş spre oraş. Aceasta era pe de o parte o veste bună, căci suedezii veneau să-i ajute; dar văduva ştia din experienţă că atunci când soldaţii cereau locuinţă cu caracter provizoriu în oraş, toate alimentele existente erau confiscate. Atunci trebuia să dea şi ea provizia de păsat şi nu primea în schimb aproape nimic; ştia bine acest lucru. Ce se va alege de ea şi de fiul ei de zece ani? După ce a citit seara ca de obicei cu fiul ei un capitol din Cuvântul lui Dumnezeu, spuse îngrijorată:

   - Ce ne facem, Fritz, dacă vin soldaţii? Ne vor lua cu siguranţă tot păsatul; dacă nu ne ajută Domnul, este rău de tot!

   Fritz nu a ştiut ce să răspundă, dar cuvintele mamei i-au mers la inimă. El Îl cunoştea pe Domnul Isus ca Mântuitorul său şi pe Dumnezeu ca Tatăl său, iar înainte de culcare a îngenuncheat şi s-a rugat ca Dumnezeu să-i spună generalului străin că nu are voie să ia nimic din magazinul mamei. Apoi adormi fără griji, în timp ce mama s-a chinuit mult timp cu grijile ei negăsind somn.

   În dimineaţa următoare, aşa cum s-a temut mama, a apărut un ofiţer cu mai mulţi soldaţi în magazin şi a poruncit ca în termen de patru ore să se livreze toate alimentele la primărie.

   Văduva tăcu. Dar Fritz a mers la ofiţer, s-a uitat fix în ochii lui şi i-a spus:

   - Domnule general, nu v-a spus nimic Dumnezeu?

   Ofiţerul se uită la băiat la început puţin nedumerit, apoi râse batjocoritor şi spuse:

   - Ce vrei, micuţule – ce trebuia să-mi spună Dumnezeu?

   - Că nu aveţi voie să luaţi din acest magazin alimente, spuse Fritz.

  - Nu, spuse ofiţerul, şi deodată deveni foarte serios, aşa ceva nu mi-a spus Dumnezeu.

   O clipă, Fritz a rămas fără cuvinte, apoi îi veni un nou gând.

   - Nu sunteţi generalul? întrebă el.

   - Nu, nu sunt, răsună răspunsul.

   - Nu vreţi să mă duceţi la general?

   Ofiţerul, care el însuşi avea copii şi căruia îi plăcu felul deschis al băiatului, i-a făcut semn cu mâna mamei să rămână liniştită şi întrebă:

   - Ce vrei de la domnul general?

   - Să-l întreb ce v-am întrebat pe dumneavoastră, căci ştiu că Dumnezeu i-a vorbit.

   Toată situaţia îi făcea încet plăcere ofiţerului, şi curios ce va ieşi de aici, a hotărât:

   - Bine, dacă vrei să vorbeşti cu generalul, atunci pregăteşte-te, vin imediat înapoi şi te iau cu mine!

   Astfel, ofiţerul plecă. Mama era îngrozită de îndrăzneala fiului ei şi începu să plângă. Dar Fritz spuse convins:

   - Fii liniştită, mamă, şi nu plânge. Cu siguranţă, Dumnezeu i-a spus generalului.

   O oră mai târziu, Fritz se afla în sala primăriei, unde o întreagă mulţime de domni distinşi erau adunaţi: generalul însuşi şi o mulţime de alţi înalţi ofiţeri, primarul orăşelului şi mai mulţi domni de la primărie. Acum, lui Fritz i se făcu puţin teamă. Dar îi reveni curajul când printre cei prezenţi îl observă pe domnul preot Lange, pe care îl cunoştea bine.

   Ofiţerul, care îl aduse pe băiat la primărie, îi şopti ceva generalului, acesta îl cercetă pe micuţ din cap până în picioare şi întrebă apoi prietenos:

   - Cine eşti tu şi ce vrei?

   Fritz se uită la domnul înalt cu ochii săi albaştri fără spaimă şi răspunse:

   - Mă numesc Fritz Hetlieb şi doresc să ştiu dacă Dumnezeu nu v-a spus nimic...

   Generalul nu păru mai puţin mirat ca mai înainte ofiţerul său.

   - Ce trebuia să-mi spună Dumnezeu? întrebă el.

   - Că nu trebuie să luaţi păsatul din magazinul mamei mele. Pentru că mama este văduvă şi săracă şi nu are bani să cumpere alt păsat.

   - Nu, răspunse serios şi hotărât generalul după ce se gândi puţin, Dumnezeu nu mi-a spus aceasta.

    Fritz deveni foarte încurcat. Nu aşteptase acest răspuns. Dar acum şi-a luat încă o dată tot curajul şi repetă îndărătnic:

   - Este într-adevăr adevărat, domnule general? Într-adevăr nu v-a spus Dumnezeu nimic?

   Generalul deveni nerăbdător şi nu dorea să fie reţinut mult timp de la obligaţiile slujbei sale. Dar atunci păşi în faţă preotul Lange, răsfoi o clipă în Biblia lui, pe care o purta totdeauna la el, şi apoi spuse:

   - Ba da, domnule general, Dumnezeu v-a spus în adevăr ceva. Ascultaţi ce stă scris în Cuvântul Său: „Să nu asupreşti pe văduvă, nici pe orfan. Dacă-i asupreşti, şi ei strigă la Mine după ajutor, Eu le voi auzi strigătele; mânia Mea se va aprinde, şi vă voi nimici cu sabia; nevestele voastre vor rămâne văduve, şi copiii voştri vor rămâne orfani“ (Exod 22.22-24).

   Generalul a ascultat cu capul plecat, dar Fritz strigă bucuros:

   - O, am ştiut exact, că Dumnezeu v-a spus ceva! Deci este totuşi adevărat!

   Atunci, generalul a pus mâna pe umărul lui şi a spus serios:

   - Trebuie să ascultăm de Dumnezeu, noi toţi. Mergi acasă, băiatul meu, şi linişteşte-o pe mama ta!

   Fritz nu aşteptă să i se spună de două ori. Cât îl ţinură picioarele, alergă repede spre casă şi strigă bucuros de departe mamei, care se uita îngrijorată după el:

   - O, mamă, Dumnezeu i-a spus într-adevăr generalului că nu are voie să ia nimic!

„Aici este totul okay!“

   Într-o seară, după ce vestise Evanghelia, evanghelistul Spurgeon se afla în drum spre Londra. În compartimentul trenului a constatat deodată, că şi-a pierdut biletul. Îngrozit, a început să caute. Tot mereu pipăia în buzunarele jachetei şi pantolonilor săi, dar biletul nu era de găsit.

   Domnul, care şedea faţă în faţă cu el în compartiment, s-a uitat la el şi l-a întrebat:

   - Aţi pierdut ceva?

   - Da, biletul, spuse Spurgeon puţin încurcat, şi în plus n-am nici bani, nici ceasul la mine...

   - Şi vă faceţi griji din cauza controlorului?

   - Îmi este puţin penibil, da – dar de fapt nu îmi fac griji. Vin de la slujba pentru Domnul meu şi sunt sigur că El mă va ajuta. Am văzut grija Lui aşa de adesea în lucruri mari şi mici, încât mă pot încrede şi acum în El.

   - Aveţi desigur dreptate! spuse celălalt călător.

   Când controlorul intră în compartiment pentru a controla biletele, îl salută foarte politicos pe domnul care discutase cu Spurgeon şi părăsi apoi compartimentul după ce acesta îi dădu de înţeles printr-un semn din cap că „aici este totul okay“.

   Spurgeon se miră. Când au fost iarăşi singuri, întrebă:

   - Ciudat, de ce nu a cerut să-mi vadă biletul...?

   - Nu este deloc ciudat, domnule Spurgeon, răspunse celălalt călător, în timp ce i se adresă evanghelistului cu numele. Aceasta este doar o nouă dovadă a credincioşiei de Tată a Dumnezeului nostru. Eu sunt directorul general al acestei societăţi de trenuri şi trebuie să recunosc că Dumnezeu m-a condus astăzi să fiu cu dumneavoastră, pentru a vă fi de ajutor.

Ascultarea

   Andrea şi Carmen stăteau pe gardul grădinii. Andrea avea o faţă foarte tristă.

   - Nu ştiu, spuse Andrea, dar nu reuşesc deloc. Nu mă scap de păcat. Şi m-am gândit, când devii un copil al lui Dumnezeu, atunci – Andrea inspiră adânc aer – atunci este totul bine. În urmă cu câteva zile am minţit-o pe mama. Mi-a venit să plâng, când am văzut ce rău este acest păcat. Şi m-am hotărât: Aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată! Dar atunci s-a întâmplat altceva cu fratele meu mai mic. El a luat toate jucăriile mele din dulapul meu. I-a făcut mare plăcere să arunce cu jucăriile prin camera mea. Văzând acest lucru, am devenit foarte mânioasă. I-am spus cuvinte urâte. Dar nu am vrut să devin mânioasă! M-am străduit nici să nu mai mint. Totul nu a mers. Nu reuşesc nicicum! Este greu pentru mine!

   Trebuie să-i dăm dreptate fetei: ea nu reuşeşte, ea nu va reuşi niciodată singură! Dar cu Isus, Andrea poate birui, dacă se încrede în El şi se roagă cu încredere: „Doamne Isuse, iartă-mă, te rog. Nu mai pot rezista. Dar Tu poţi. Fă în locul meu. Când răul vrea să mă ispitească, atunci vreau să Te rog să-mi dai ajutor. Îţi mulţumesc că Tu mă ajuţi.“

   Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a părăsit pentru un timp cerul minunat. Dumnezeu, Cel Atotputernic, L-a trimis la noi oamenii, pentru a ne elibera de păcat. Domnul Isus a fost ascultător şi a venit pe acest pământ, pentru a deveni Om. Toată fiinţa Sa a fost dragoste sinceră, pace adâncă şi amabilitate. Cu toate că El a fost Fiul lui Dumnezeu, a simţit ca noi oamenii. El a cunoscut tristeţe, foame, oboseală şi singurătate. El S-a putut bucura şi plânge. El a fost Om ca noi, dar a fost fără păcat. Tot ce a făcut El a făcut din însărcinarea lui Dumnezeu. El a fost ascultător deplin lui Dumnezeu. Viaţa Sa trebuia să arate cât de mult iubeşte Tatăl Său pe oameni. Oare au existat atunci oameni care au ştiut: Acesta este Fiul lui Dumnezeu?

   Ascultător, Domnul Isus a mers un drum singuratic şi greu. Cât de des a încercat diavolul să-L ademenească la neascultare! Dar Isus Hristos n-a păcătuit nici măcar o dată. Până la moartea Sa la cruce a trebuit să treacă prin multe chinuri şi necazuri de nespus. Şi în toate acestea, aşa ne spune Biblia, a învăţat ascultarea.

   Observi cât de importantă este ascultarea? Ascultarea înseamnă a auzi şi a urma. Primeşti numai atunci o inimă curată, când vii ascultător la Domnul Isus şi Îl rogi să ţi-o dea. Rămâi numai atunci un copil fericit al lui Dumnezeu, când eşti ascultător şi faci ce spune Biblia. Ascultarea de Domnul Isus este cheia spre cer.