Rebeliune cu urmări

   Pe coasta vestică a Scoţiei există o fâşie de pământ cu numele Fife, unde se succed unul după altul sate mici de pescari. Casele joase, simple ale pescarilor arată ca şi când ar vrea să se lipească strâns una de alta, pentru a căuta laolaltă adăpost în faţa furtunilor mari atlantice. Dacă mergi pe străzi, te simţi transferat în timpul când oamenii de aici trăiau aproape exclusiv din pescuit. Fiecare sat are amintirea lui din acel timp.

   În Anstruther există muzeul pescuitului: multe obiecte şi săli de expoziţie oferă o privire clară în viaţa aspră a pescarilor. În localitatea St. Monans se mai află în picioare o biserică veche a pescarilor. De tavan este agăţat un model de vapor. Pot să-mi imaginez bine, cum în zilele furtunoase se adunau aici soţiile pescarilor din acel loc şi se rugau pentru întoarcerea sigură a soţilor lor care erau pe mare. Astăzi doresc să vă fac cunoştinţă cu un locuitor al acestei regiuni. Mult timp a trebuit să caut până când am găsit monumentul care îl reprezintă în mica localitate Largo. Era plasat foarte insignifiant deasupra uşii unei case. Uită-te cu atenţie la acest bărbat. De cine îţi aminteşte? Da, poate că spui, arată aşa cum mi-l închipui eu pe Old Schatterhand sau pe Robinson Crusoe. Eşti pe aproape, chiar dacă bărbatul se numeşte Alexander Selkirk. Selkirk a avut o viaţă foarte aventuroasă. Ca cei mai mulţi tineri din acele sate, şi el a mers pe mare. La 28 de ani s-a angajat ca marinar la căpitanul Thomas Stradling, cu care, fiind un încăpăţânat destul de mare, în curând s-a certat puternic. Pentru că echipajele de vapoare erau constituite cel mai adesea din bărbaţi duri, astfel de rebeliuni nu aveau voie să se întâmple. Astfel, căpitanul Stradling l-a lăsat pe răsculat fără multă vorbă pe o insulă nelocuită a Pacificului, numită Juan Fernandez.

Pe placa sub monumentul lui A. Selkirk este scrisă următoarea inscripţie în engleză:

Spre amintirea lui ALEXANDER SELKIRK, care a trăit 4 ani şi 4 luni pe insula singuratică Juan Fernandez şi a devenit modelul lui Robinson Crusoe.

   Aici, Alexander a avut mult timp să cugete. Şi gândul să moară singur ca împărat al unei insule nelocuite i-a stârnit teamă. După mult timp s-a rugat iarăşi pentru prima dată. A fost o rugăciune scurtă, simplă: „Doamne, ajută-mă.”

   Printre puţinele lucruri, pe care le avea la el, era o Biblie. El a deschis-o la întâmplare şi a citit în Psalmul 50.15: „Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!” Cu cât citea mai mult în Biblia lui, cu atât mai mult recunoştea că avea nevoie de un Mântuitor. Apoi a citit în Faptele Apostolilor 5, unde se spune despre Domnul Isus: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea... păcăinţa şi iertarea păcatelor.” Aceasta era ceea ce avea nevoie Alexander Selkirk: un Mântuitor şi iertarea păcatelor lui. Astfel, acel bărbat, care până atunci a dus viaţa unui pierde-vară, şi-a predat viaţa lui Isus Hristos.

   După cinci ani a fost descoperit şi eliberat de pe insulă de un vapor al Marinei Regale britanice.

   Deci: nu eşti chiar aşa de departe cu presupunerea de a fi Robinson Crusoe. Întâmplările lui Alexander Selkirk, care au fost scrise atunci în ziare, au servit scriitorului Daniel Defoe ca model pentru romanul său „Robinson Crusoe”.

   Dar nu aştepta până când eşti exilat pe o insulă singuratică, pentru a-L accepta pe Domnul Isus ca Mântuitorul tău. Chiar dacă nu eşti un pierde-vară ca Alexander Selkirk, ai nevoie de mântuirea prin Domnul Isus.

   Ce spui acum? Eşti totuşi unul care nu este bun de nimic? Învăţătorii îţi spun asta, iar şi tu însuţi ai acest sentiment? Eşti singur ca pe o insulă singuratică? Atunci pot să-ţi spun: Domnul Isus este singurul care te poate ajuta. Spune-i Lui ce te frământă.

   El te aude şi El te ajută.

   Acest lucru l-a experimentat şi Alexander Selkirk!

Rece ca gheaţa

   La ce te gândeşti, când auzi cuvântul iarnă? Probabil, mai întâi la zăpadă şi picioare reci, mâini îngheţate şi un vârf de nas roşu. Poate şi la un loc cald lângă calorifer sau lângă sobă. Dar mai ales simţi, desigur, frigul şi îţi doreşti în gândurile tale un pulover sau un fular călduros. Da, aşa este iarna! Rece, adesea umed şi ceţos, în multe zile neconfortabil. Fiecare se ascunde într-o cameră călduroasă sau se înveleşte cu un fular gros din faţa vânturilor aspre.

   Dar mult mai rău decât frigul în natură este frigul inimii. Poţi să-ţi imaginezi la ce mă refer prin aceasta? Ai simţit vreodată, că colegii tăi nu vor să-ţi spună ceva şi atunci şuşotesc în spatele tău? Sau că nu vor să te lase să te joci cu ei şi fug de tine? Atunci ai fost trist şi ai simţit aceasta ca o zi de iarnă mohorâtă.

   Biblia ne descrie multe în imagini: odată, poporul lui Dumnezeu sărbătorea una din sărbătorile, pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru bucuria lor. Aceste sărbători trebuiau să fie pentru oameni zile de odihnă, în care să se gândească la Creatorul lor, la Cel care îi ajută din cer şi să-I mulţumească.

   Şi dacă la o asemenea sărbătoare era prezent Însuşi Fiul lui Dumnezeu - Isus Hristos -, atunci trebuie să fi fost o sărbătoare deosebită a dragostei şi a bucuriei, nu-i aşa? Dar exact această sărbătoare a descris-o Dumnezeu în Biblie cu cuvintele: „Era iarna“ (Ioan 10.22). Iarnă în Ierusalim, acolo unde de fapt niciodată nu se face mai rece de 10^oC? Acesta nu putea fi un indiciu pentru ninsoare şi ger. Nu, Dumnezeu descrie astfel răceala oamenilor, care L-au înconjurat pe Fiul Său. Ei L-au tratat fără milă şi fără dragoste. Deja ca mic copil, împăratul iudeu Irod a căutat să-I ia viaţa. La scurt timp după naşterea Lui, au fost omorâţi toţi băieţii mici din Betleem, în speranţa că Isus va fi printre ei. Dar Dumnezeu le-a spus părinţilor Lui să fugă cu copilul lor în Egipt. Astfel a fost salvat de la moarte. Dar tot mereu a trebuit să vadă că oamenii nu L-au dorit. Ei L-au respins, L-au batjocorit sau L-au trimis mai departe. Odată chiar au încercat să-L împingă de pe un munte. La toate acestea, Domnul Isus a făcut doar bine, a ajutat pe suferinzi, a vindecat pe bolnavi, a dat celor flămânzi de mâncare şi i-a luat pe copii în braţe.

   De ce s-au supărat atunci aşa de rău pe El şi au încercat să scape de El? Pentru că El le-a spus că ei au făcut rău şi astfel nu puteau avea legătură cu Dumnezeu. Ei trebuiau să-şi recunoască păcatele şi să se întoarcă la Dumnezeu. Dar oamenii nu au vrut şi de aceea s-au supărat pe Isus. Ei au devenit mânioşi şi au hotărât să-L omoare. Inimile lor au devenit tot mai reci. Ei au încercat să-I întindă curse.

   Şi care este situaţia ta? Nu vrei să ştii nimic de Isus sau te gândeşti cât te-a iubit El? El încă mai bate la uşa inimii tale şi roagă să-I deschizi şi să-L laşi înăuntru. Dar dacă inima ta rămâne rece, El pleacă într-o zi trist mai departe.

   Primeşte-L pe Domnul Isus, El vrea să te facă fericit!