Locuinţă în munţi

   Iov era în mare necaz! Una după alta lovituri grele ale soartei veneau asupra lui. În necazul său a plâns în sfârşit deznădăjduit înaintea lui Dumnezeu! Dumnezeu trebuia să-i explice de ce i s-au întâmplat atâtea lucruri groaznice şi ce sens aveau ele. Dar Dumnezeu nu i-a explicat lui Iov de ce şi-a pierdut copiii şi averea şi de asemenea de ce a admis ca Iov să fie bolnav.

   Dar Dumnezeu a vorbit cu Iov. El i-a arătat mărimea Sa în creaţie. Atunci Iov a putut să recunoască înţelepciunea şi priceperea lui Dumnezeu.

   Mai întâi Dumnezeu l-a întrebat pe Iov dacă a fost prezent când s-a creat lumea. El i-a arătat mărimea universului şi exactitatea cu care totul a luat fiinţă. Apoi l-a întrebat pe Iov dacă poate hotărî dimineaţa şi seara şi cum iau fiinţă ploaia şi zăpada. „Cunoşti tu legile cerului? Sau tu îi orânduieşti stăpânirea pe pământ?“ Iov nu a ştiut să răspundă la întrebările pe care i le-a pus Dumnezeu şi la arătările puternice ale naturii pe care Dumnezeu i le-a arătat.

   Apoi Dumnezeu a vorbit cu el despre micile minuni ale creaţiei care nu sunt mai puţin măreţe. Dumnezeu l-a întrebat despre animale, şi în mod deosebit despre animalele din munţi. „Ştii tu când îşi fac caprele sălbatice puii? Vezi tu cerboaicele când fată? Numeri tu lunile în care sunt însărcinate şi cunoşti tu vremea când nasc? ... Măgarul sălbatic... străbate munţii ca să-şi găsească hrana şi umblă după tot ce este verde.“

   Nici aici Iov nu a avut un răspuns, dar a început să recunoască, că Dumnezeu dirijează totul în înţelepciunea Sa.

   „Vulturul ... locuieşte în stânci, acolo îşi are locuinţa, pe vârful zimţat al stâncilor şi pe vârful munţilor. De acolo descoperă el prada şi îşi cufundă privirile în depărtare după ea“, i-a spus Dumnezeu mai departe.

   Dumnezeu a vorbit în Biblie frecvent despre vulturi. Când puii de vultur trebuie să înveţe să zboare, sunt aruncaţi de către părinţii lor din cuib. Puii cad afară şi încearcă să-şi folosească aripile. Nu reuşesc totdeauna. Dar părinţii îi observă exact pe puii lor şi zboară la momentul potrivit sub ei pentru a-i prinde pe aripile lor. Acolo, puii aterizează în siguranţă şi sunt purtaţi iarăşi înapoi la cuib.

   Niciun om nu i-a învăţat acest mod de acţionare, ci Dumnezeu le-a dat acesta când i-a creat.

   El le-a dat vulturilor ochi deosebit de buni şi îi îngrijeşte în munţi sărăcăcioşi.

   Toate acestea le-a arătat Dumnezeu lui Iov, pentru a-i arăta că El este atotputernic şi înţelept. Iov a învăţat să se încreadă pe deplin în Dumnezeu şi să accepte totul din mâna Sa, şi ceea ce nu înţelegea. Pentru că Dumnezeu ştie totul şi cuprinde totul.

   El vrea ca în greutăţi să cunoaştem puterea Lui şi doreşte să ne poarte exact ca părinţii de vultur, când nu mai avem putere. Putem să ne încredem pe deplin în El.

Maia şi Manu

   Au trecut trei săptămâni. Izabela şi Timi s-au întâlnit de câteva ori cu gemenii la săniuş. Semestrul doi a început şi Izabelei îi place mult în noua clasă, pentru că poate sta totdeauna cu Maia şi Manu. Dar gemenii lipsesc acum deja de trei zile de la şcoală. După-masa, Izabela încearcă să o sune pe prietena ei Maia. La Munteanu nu se prezintă nimeni la telefon. Îngrijorată, Izabela începe să-şi facă temele. Dar nu se poate concentra deloc.

   - De ce nu mergi până la ei? întreabă Timi, când îi spune necazul ei.

   - N-am fost niciodată la familia Munteanu, spune Izabela derutată. Maia nu m-a invitat niciodată. Timi dă din umeri. Nu poţi veni cu mine? îl roagă Izabela.

   Două ore înainte de cină, cei doi fraţi pornesc la drum. Mama lor le-a împachetat câteva dulciuri pentru Maia şi Manu. Pe strada Recoltei, numărul 7 este un bloc cu ziduri gri şi murdare. Timi studiază panoul de la sonerie. „S. Munteanu, etajul trei“, murmură el şi apasă hotărât pe sonerie. Timi şi Izabela aşteaptă. Timi apasă a doua şi a treia oară. Nu se întâmplă nimic. Cei doi doresc să plece, când în sfârşit se anunţă o voce obosită prin interfon: „Da.“

   - Manu, tu eşti? Aici sunt Timi şi Izabela.

   - Noi suntem bolnavi, spune Manu distant.

   - Nu putem urca scurt la voi? întreabă Izabela. Un moment este linişte.

   - Bine, spune în sfârşit Manu.

   Apoi se activează broasca automată. Izabela şi Timi urcă pe casa scărilor veche, gri, unde miroase a fum şi mâncare. În sfârşit ajung la etajul al treilea. Uşa locuinţei pe partea stângă este doar sprijinită. Acum se deschide încă puţin şi Manu palid în pijama le iese în întâmpinare.

   - Bună Manu! spune Izabela. V-am simţit lipsa aşa de mult! Manu zâmbeşte puţin.

   - Haideţi înăuntru. Este dezordine la noi, adaugă el imediat scuzându-se. Izabela şi Timi îl urmează într-un hol strâmt şi întunecat, unde miroase a vomă. Uşa spre baie este deschisă puţin şi Izabela aruncă o privire înăuntru. Un munte de lenjerie murdară se află în faţa duşului.

   - Am avut diaree, explică Manu. Maia nu a putut să spele hainele. Nu îi merge încă bine.

   - Maia spală hainele voastre? întreabă Izabela nedumerită. Manu încuviinţează.

   - Dar o ajut şi eu. Tata ne-a arătat cum funcţionează maşina de spălat. El lucrează acum schimbul de noapte şi trebuie să facă şi multe ore suplimentare.

   Izabela are deodată un nod gros în gât.

   - Cine vă face ceva de mâncare? întreabă Timi.

   - Ne ungem felii de pâine. Tata încălzeşte ceva la cuptorul cu microunde când este acasă.

   Izabela are mii de întrebări pe limbă, despre mama lui Manu şi multe altele. Dar Manu merge mai departe în camera copiilor. Maia se află în pat şi arată mai palidă decât Manu. Dar se bucură vizibil de vizită. Lângă ea pe noptieră se află Cola şi saleuri, pe care şi Izabela le primeşte uneori când are diaree. Izabela o îmbrăţişează pe prietena ei.

   - Să te faci repede sănătoasă, şopteşte ea şi îşi şterge o lacrimă de pe obraz.

   Îi pare aşa de rău, că Maia şi Manu sunt bolnavi şi singuri şi se pare că nimeni nu se îngrijeşte de ei. Aşa cum deja de câteva ori în ultimele săptămâni, trebuie să se gândească la întâlnirea cu schiorul ciudat şi la cuvintele lui despre Dumnezeu şi Isus, care au sunat aşa de convingătoare. Oare Dumnezeu îi vede şi pe Maia şi Manu şi este la ei? Izabela îşi doreşte aşa de mult să afle mai multe despre Isus.

   - Putem să vă ajutăm cu ceva? întreabă Timi. Maia afirmă cu capul.

   - Luăm hainele cu noi acasă, spune hotărât Maia. Mama le va spăla cu siguranţă pentru voi!

Moştenitor al cerului sau al pământului?

   - Ce-o mai fi vrând de la mine? se întrebă Gerard îndreptându-se spre biroul domnului Martin. O fi vrând oare să mă concedieze?

   Nu erau decât şase luni de când Gerard fusese angajat ca agricultor la fermă şi se simţea bine aici, de parcă ar fi lucrat de o viaţă. Colegii erau oameni de treabă şi compania lor nu era decât cântec şi voie bună; ceea ce nu îi plăcea însă, era că dimineaţa trebuia să participe la rugăciune, iar seara, la citirea Bibliei.

   Ajuns la uşa biroului, bătu şi intră sfios. Domnul Martin îl întâmpină cu un zâmbet prietenos.

   - Gerard, zise el, m-am gândit să te las moştenitor.

   Gerard rămase uluit.

   - Eşti singurul între noi, continuă domnul Martin, care nu este credincios şi când Domnul va veni, noi toţi vom pleca... cu excepţia ta. În acel moment poţi să intri în posesia proprietăţii.

   „Toată averea, a mea!“ se gândi Gerard. O astfel de promisiune parcă îl făcea să-şi piardă minţile. De necrezut!

   - Mulţumesc mult, domnule Martin; sunt tare fericit gândindu-mă la o astfel de moştenire.

   Gerard ieşi din birou. Să fie oare vis tot ce auzise? Alergă repede la siloz.

   - Îţi dai seama, Robert, toată averea domnului Martin va fi a mea! Ce minunat!

   La sfârşitul zilei, când munca se termină, lucrătorii de la fermă se strânseră ca de obicei să citească Biblia. De această dată însă, Gerard ascultă Cuvântul mai puţin ca oricând: se vedea locuind în casa luxoasă a fermierului, conducînd maşina acestuia şi ocupându-se de lucrările agricole.

   „Totul al meu, ce vis minunat!“

   Seara, întorcându-se în camera lui mică şi modestă, Gerard îşi zise în sinea lui: cu cât Isus va veni mai repede, cu atât mai curând voi fi patron. Acest gând, în loc să-i aducă bucurie, îl făcea tot mai nefericit.

   Dar unde vor fi toţi ceilalţi când el va fi fermier?

   Gerard cunoştea destul de multe din Scriptură, astfel încât putea să-şi dea seama că domnul Martin şi toţi cei ce lucrau la fermă sperau că în curând vor fi pentru totdeauna cu Domnul. Într-un târziu se puse în pat şi stinse lumina. Cu toate acestea nu reuşi cu niciun chip să adoarmă. Se tot frământa... se tot gândea... şi medita la cele petrecute. Ceea ce nu ştia el însă, era că mulţi din cei de la fermă se rugau pentru el.

   La miezul nopţii, domnul Martin se trezi tresărind.

   - Gerard vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră chiar acum dacă e posibil, zise cineva.

   - Ce s-a întâmplat? zise domnul Martin intrând în camera unde Gerard transpirat tremura din tot trupul.

   - Oh, domnule, nu vreau! Nu vreau!

   - Ce nu vrei?

   - Nu vreau să rămân pe pământ, chiar dacă totul va fi al meu; vreau şi eu să merg acolo unde mergeţi dumneavoastră.

   Domnul Martin se aşeză pe pat şi liniştit începu să-i vorbească lui Gerard despre Casa Tatălui din cer, mult mai frumoasă decât proprietatea lui şi deschisă tuturor celor care şi-au pus încrederea în Domnul Isus Hristos.

   - Nu ai vrea şi tu să fii un copil al lui Dumnezeu şi să pleci cu toţi ceilalţi?

   Puţin după aceea, domnul Martin şi Gerard se plecară pe genunchi în rugăciune.

   Gerard a încetat să viseze la moştenire. În inima lui a devenit acum vie nădejdea întâlnirii cu Domnul Isus, care va veni în curând să îi ia pe ai Săi la cer. El este fericit că în curând va fi răpit şi va fi pentru veşnicie cu Domnul Isus.