Versetul francez

   - Cine este omul de acolo din spate în ultimul pat? întrebă un domn pe sora care îl conducea într-unul din marile saloane ale unui spital din Hamburg. El venise, cum făcea adesea, împreună cu fetiţa lui, pentru a vizita bolnavii şi a le spune despre Domnul Isus.

   - Este un marinar francez, răspunse sora prietenoasă, căruia i s-a întâmplat de câteva zile un accident grav. L-au adus aici. Nu înţelege deloc germană. Vaporul său a părăsit portul, aşa că nu este nimeni care să vadă de el. Eu nu înţeleg franceză. Nu poate fetiţa dumneavoastră să vorbească cu el? Ea învaţă desigur franceză. Îi va face cu siguranţă domnului bucurie.

   Tata privi la fiica lui şi o întrebă:

   - Vrei să încerci, Ana? Poate poţi să-i spui câteva cuvinte.

   - O, tată, spuse timid micuţa, ştiu aşa de puţin franceză. Începuse să înveţe această limbă deabia de scurt timp. Cum să îndrăznească să discute cu omul străin? Ce să-i spună de fapt?

   Tatăl observă ezitarea fiicei lui şi spuse prietenos:

   - Te temi de străin, Ana? De ce? Ştii că eu nu înţeleg niciun cuvânt în franceză, altfel aş fi vorbit cu el.

   Încă un moment, Ana a stat nehotărâtă. Apoi deodată i-a venit un gând bun.

   - Tată, întrebă ea, să-i spun versetul meu francez?

   - Da, copila mea, spuse bucuros cel întrebat, este cel mai bun.

   Era un verset pe care Ana îl învăţase pe de rost din Biblia ei în limba franceză.

   Toţi ochii au urmărit înfăţişarea mică şi plăpândă, când a trecut prin salonul lung. Cu inima şovăielnică şi cu paşi înceţi s-a apropiat de patul marinarului bolnav. Cum arăta sărmanul om! Ochii lui erau închişi, iar culoarea morţii se vedea pe obrajii supţi. O clipă s-a oprit. Oare să fi murit deja? Dar nu, el îşi deschise încet ochii obosiţi, iar o privire mirată se uită la fetiţă.

   Micuţa prinse curaj şi spuse în franceză, cât de bine a putut:

   „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3.16).

   Apoi s-a întors şi s-a îndreptat spre tatăl ei.

   Bolnavul a înţeles exact cuvintele. Ele au făcut o adâncă impresie asupra lui. El le-a mai auzit cândva mai demult, dar nu-şi putea aminti când şi unde. Sărmanul bărbat era şi mult prea slăbit, pentru a putea gândi mult timp. Ochii săi s-au închis şi curând a adormit adânc. Dar nici aşa duhul său nu-i dădea linişte. El visă ceea ce a auzit. Apoi se trezi şi tot mai credea că micuţa stătea înaintea lui şi el auzea cuvintele ei. Cine putea fi şi cine putea să o fi trimis la el?

   Mai multe zile şi nopţi a petrecut aşa, permanent preocupându-se cu aceasta. Starea lui s-a îmbunătăţit în acest timp foarte mult. Deodată s-a luminat în lăuntrul său; memoria i s-a întors. El şi-a adus aminte că cuvintele auzite trebuie să se găsească în Biblie şi că le auzise în tinereţea lui. Dar şi sentimente de altă natură se treziră în el. Cuvântul „pierdut“ îi inspira teamă. Nu era el pierdut? Ce se va întâmpla dacă va trebui să se înfăţăşeze acum deodată înaintea lui Dumnezeu?

   În timp ce într-o zi se gândea la aceasta, ochii săi au zărit o carte care stătea pe scaun înaintea patului său. A rugat-o pe sora medicală să i-o dea. Era o Biblie franceză, pe care un vizitator a lăsat-o acolo pentru el. Acum ştia ce era de făcut. Imediat ce s-a întărit suficient de bine, a început să citească. El a citit despre dragostea lui Dumnezeu, care L-a trimis pe Fiul Său Isus Hristos, pentru ca să moară pentru păcătoşi pierduţi şi astfel toţi care doresc să aibă mântuirea veşnică şi salvarea veşnică să se apropie de El în credinţă. El a citit mai departe cum Domnul Isus a invitat păcătoşii să vină la El şi a mai citit cum Dumnezeu porunceşte păcătoşilor să se împace cu El. Aceasta a zdrobit inima sa. Unei astfel de dragoste nu a putut să i se împotrivească. El s-a îndreptat spre Dumnezeu şi nu după mult timp a găsit pacea şi iertarea păcatelor sale prin credinţa în sângele vărsat al lui Isus Hristos.

   La scurt timp după aceea, el a plecat sănătos din spital. Fetiţa, căreia avea să-i mulţumească aşa de mult, nu a mai revăzut-o spre părerea lui de rău. Dar nu a mai fost necesar, căci ca acel famen din Etiopia a plecat şi el cu bucurie pe drumul său (Faptele Apostolilor 8.26-29).

Bătrâna Grany

   Regina Angliei vizita deseori o văduvă bătrână şi săracă, pentru a-i face acelei femei singure o mică bucurie.

   Vecinii care ştiau că bătrâna Grany, cum o numeau ei pe această văduvă, avea credinţă tare şi, în ciuda multor greutăţi şi griji, era fericită în Domnul Isus, au întrebat-o odată:

   - Grany, ai avut deja mulţi vizitatori. Care este vizitatorul cel mai nobil pe care l-ai primit în căsuţa ta?

   Toţi se aşteptau ca bătrâna femeie să spună: „Domnul Isus“. Dar nu, Grany a spus:

   - Musafirul cel mai nobil care m-a vizitat este maiestatea sa, regina.

   - Cum aşa, Grany? Este într-adevăr regina musafirul tău cel mai nobil? Iar Domnul Isus, Împăratul împăraţilor, despre care vorbeşti tu aşa de mult, nu este El mult mai nobil decât regina?

   - Da, desigur, a fost răspunsul bătrânei Grany, dar El nu este musafirul meu, El locuieşte aici la mine în căsuţa mea!

"De multe ori vine nenorocirea..."

„De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea.”

Psalm 34.19

Muşcătura de căpuşă

   Dimineaţa devreme, Ionuţ este trezit de soare. Pur şi simplu nu mai poate să stea în cameră. Se îmbracă repede, se spală ca o pisică şi aleargă la micul dejun – treabă de câteva secunde.

   - Bună dimineaţa, mamă! strigă Ionuţ şi aproape că îi cade mamei pe gât. Pot să ies afară după micul dejun? Mama lui îi permite.

   Ionuţ petrece o zi minunată în grădină. El urcă în mărul gros şi bătrân. De aici poate vedea până jos în sat. Merele nu sunt din păcate coapte. Dar Ionuţ a descoperit câteva coacăze, care sunt deja roşii. „Brr.” Se strâmbă. „Sunt acre!”

   Apoi Iunuţ se întinde în iarbă şi se uită la norii care trec deasupra lui. Seara devreme are voie să meargă puţin cu tata în pădurea din apropiere.

   Când Ionuţ se trezeşte a doua zi, îşi pune braţele sub cap şi se gândeşte vesel la ziua frumoasă de ieri.

   Dar ce este asta? Ionuţ simte o umflătură ciudată după urechea dreaptă. Cu atenţie pipăie încă o dată. Apoi se ridică repede din pat şi fuge în bucătărie.

   - Mamă, uite ce am! strigă el şi trage de ureche în faţă. Mama dă părul lui Ionuţ la o parte.

   - Oh, spune ea, o căpuşă! Ionuţ se sperie.

   - Ce este asta, mamă? întreabă şi devine foarte palid.

   - Este un animal mic, care a muşcat bine în pielea ta şi bea pe săturate din sângele tău. Când căpuşa este destul de grasă, cade de la sine jos. Dar pentru că am văzut-o acum, nu ar trebui să aşteptăm aşa de mult timp.

   - Dar ce să facem acum? Lui Ionuţ îi este teamă. De unde a apărut animalul?

   Mama îl ia pe Ionuţ în braţe.

   - Nu-ţi face griji! Căpuşele trăiesc în iarbă sau în tufişuri, de acolo ai luat-o. Când sunt foarte mici, le poţi îndepărta singur. Dar căpuşa din spatele urechii tale este deja destul de mare, mai bine lăsăm să fie îndepărtată de un doctor. Pentru că dacă rămâne ceva din corpul ei în pielea ta, poate să infecteze. Ionuţ se uită la mama lui cu ochi mari. Îmbracă-te repede cu ceva, îi spune mama, şi apoi în maşină.

   Câteva minute mai târziu pornesc la drum. Ionuţ îşi ţine mâinile strâns în poală, ca să nu şi le ducă fără să vrea după ureche. Speră să nu fie aşa multă lume la doctor, pentru ca să ajungă repede la rând şi să se scape curând de căpuşa din spatele urechii lui!

   Şi într-adevăr, Ionuţ şi mama lui nu trebuie să aştepte deloc. Doctorul se uită la căpuşă şi spune:

   - Ei, băiatul meu se pare că ai umblat prin pădure.

   - Da, spune Ionuţ, dar acum mi-a trecut cheful de aşa ceva.

   - Nu, nu trebuie să spui aşa ceva, spune doctorul, animăluţul va fi îndepărtat repede. Nu trebuie să-ţi fie teamă şi poţi merge liniştit mai departe în pădure, chiar dacă vara peste tot pe câmp sunt căpuşe. Este în orice caz bine când descoperi devreme o căpuşă. Să vă uitaţi la locul din spatele urechii câteva săptămâni, şi dacă nu se schimbă ceva, este totul rezolvat. Aşa, acum am vorbit mult. Totul este deja gata! Nu a fost deloc grav. Ionuţ îi întinde respectuos doctorului mâna şi îi mulţumeşte.

   Când se află cu mama lui în maşină, o întreabă:

   - Mamă, şi ce este aşa de rău la căpuşe?

   - Căpuşele pot transmite boli, de aceea ar trebui să fie îndepărtate pe cât posibil repede şi în întregime. Asta este ca şi cu lucrurile rele, pe care uneori le gândim sau le facem. Dacă rămân în inimă, devin tot mai rele şi devenim foarte nefericiţi. Contactul cu Domnul Isus Hristos este întrerupt. De aceea trebuie să recunoaştem imediat tot răul şi să-l îndepărtăm. Domnul Isus doreşte să ne ierte. Astfel putem fi iarăşi fericiţi!