Bănuiala

   Au trecut câteva săptămâni. Noul an şcolar a început şi Izabela şi gemenii sunt acum în clasa a treia. În această zi merg după cursuri la familia Munteanu, căci domnul Munteanu tocmai are două zile libere şi este acasă. Şi fratele Izabelei, Timi, este invitat. Când păşesc în locuinţa de la etajul al treilea, simt deja miros de pizza proaspătă. După mâncare, Izabela, Manu şi Maia încep să-şi facă temele de casă. Tim se adânceşte mai întâi într-o revistă. Domnul Munteanu citeşte ziarul zilnic.

   - Ascultaţi ce este scris aici, spune el deodată: „Ucigaşul de animale a lovit din nou. Două căprioare moarte şi o vulpe rănită reprezintă bilanţul trist al ultimelor săptămâni. Arma a fost – ca de fapt şi în cazurile dinainte (ziarul nostru a relatat) – încărcată cu alice. Autorităţile silvice şi poliţia stau în faţa unei dileme.” Domnul Munteanu îşi ridică privirea din ziar.

   - Oare să fie acelaşi bărbat, care o are pe conştiinţă şi pe pisica voastră sălbatică?

   - Sigur, spune Manu supărat. Cine face aşa ceva? Un război împotriva animalelor?

   - Un război? întreabă domnul Munteanu. Poate cineva care este foarte frustrat şi nemulţumit cu viaţa lui şi îşi decarcă undeva mânia?

   El tace descumpănit şi îşi duce mâna la frunte.

   - Ar putea – nu, ar fi...

   - Ce ai, tată?

   - Tocmai m-am gândit la colegul meu Nistor. Căsătoria lui este destrămată, a început să bea, este uneori foarte abătut, iar apoi foarte agresiv. El are un combi roşu. Odată când a luat ceva din portbagaj, am văzut acolo un obiect lung într-o învelitoare verde oliv. Arăta ca o paletă de golf sau ca un echipament de pescuit, dar Nistor nu are garantat bani pentru golf.

   - Crezi că ar fi putut fi o puşcă cu alice? întreabă Manu cu ochii mari.

   - Da. Nu ştiu. Habar n-am. Ce facem acum? Nu pot să dau poliţiei niciun indiciu pe baza unei bănuieli aşa de vagi. Nistor are destule probleme.

   - Poate puteţi să-l urmăriţi puţin? întreabă Timi.

   - Voi încerca, promite oftând domnul Munteanu.

   Când cei patru prieteni sunt mai târziu afară pe stradă, Manu spune deodată:

   - Pot să înţeleg că cineva poate să aibă o aşa mânie în el! Mai demult vroiam şi eu uneori să lovesc şi să stric totul.

   Maia păşeşte încet lângă el, cu capul plecat. Manu îi zâmbeşte.

   - De când cunosc istorisirile despre Isus, este oarecum altfel.

   Manu şi-a dorit de ziua de naştere o Biblie pentru copii şi a şi primit-o, iar între timp citeşte cu sârguinţă în ea, ca Izabela.

   - Când vorbesc cu Domnul Isus, El mă ascultă cu atenţie şi observ că Lui Îi pasă când sunt aşa de trist. Şi atunci Îl rog, ca El să-mi ierte gândurile mele rele şi mânioase şi El mă ajută să fiu amabil.

   - Atunci crezi în Domnul Isus? întreabă Izabela.

   - Da, desigur, spune Manu.

   - Şi eu! strigă foarte fericită Izabela.

   - Aţi primit o scrisoare, îi primeşte bucuroasă mama, când Timi şi Izabela ajung acasă după-masa târziu.

   - De la cine? întreabă curioasă Izabela. Încordaţi deschid plicul verde, care este adresat către Timi şi Izabela Filimon. Izabela scoate o vedere şi citeşte: „Dragă Izabela, dragă Timi! De ziua mea de naştere în 11 octombrie vă invit la o călătorie în parcul de aventuri! M-aş bucura mult dacă aţi putea veni. M. Rotaru.”

   - O, ce drăguţ, spune zâmbind doamna Filimon.

   - Oare şi Manu şi Maia au primit o invitaţie? întreabă Izabela.

   - Desigur, spune Timi.

   - Păcat, până în 11 octombrie mai este aşa de mult timp! Fraţii îşi petrec restul serii planificând şi gândindu-se ce ar putea să-i dăruiască domnului Rotaru. La final, Timi are o idee...

Prieteni

   Vasile stătea pe scările din faţa casei. După moartea tatălui, mama se mută împreună cu fiul ei la ţară. Vasile nu găsise până acum niciun prieten adevărat.

   Deodată, câţiva băieţi fugiră prin faţa lui şi îi strigară ceva, dar el nu înţelese. În spatele lor venea Marius care era în aceeaşi clasă cu el. Lui Vasile i-ar fi plăcut să-l aibă pe Marius de prieten, deoarece acesta era un băiat prietenos şi gata să ajute. Marius se opri şi-i spuse:

   - Vasile, de ce stai toată după-masa aici? Hai cu noi în pădure să ne jucăm.

   - Aşteaptă numai o clipă, răspunse Vasile, vreau să o întreb pe mama dacă îmi dă voie să vin.

   Mama îi dădu voie să meargă şi îi unse repede două felii cu unt.

   - Vasile, îi spuse ea, ştiu că vrei să ai un prieten. Dar gândeşte-te la aceste cuvinte: nu fă niciodată ceva care să nu-I placă Domnului Isus.

   Cei doi băieţi se grăbiră să-i ajungă pe ceilalţi şi petrecură câteva ore frumoase jucându-se. Până la urmă, flămânziră cu toţii şi se hotărâră să-i facă o „vizită” livezii ţăranului Pavel. Vasile ca „cel nou” trebuia să meargă şi să dovedească că este un „băiat adevărat”, în timp ce ceilalţi vor supraveghea şi îl vor atenţiona la timp dacă va ameninţa vreun pericol. Vasile se gândi la cuvintele mamei lui. El se uită la camarazii săi de joacă şi le spuse:

   - Eu aparţin Domnului Isus şi nu vreau să fur.

   - Să furi? Cine vorbeşte aici de furat? Nu fii laş! Ţăranul are aşa de multe fructe, că nu va vedea nimic!

   - Dar Dumnezeu vede acest lucru. Şi eu nu doresc să fac ceva ce Lui nu-I place.

   Cu aceste cuvinte, Vasile se întoarse şi plecă acasă. Cât de mult i-ar fi plăcut să aibă prieteni! Dar mult mai mult îşi dorea să fie pe placul „Celui mai bun prieten” al său, Domnul Isus. Abia se îndepărtă câţiva paşi, când Marius fugi după el şi-i strigă:

   - Aşteaptă, Vasile, nici eu nu vreau să fiu un hoţ; hai să fim prieteni!

   Ei au devenit prieteni şi lucrul cel mai frumos a fost faptul că Vasile a putut să-i arate lui Marius calea spre Domnul Isus Hristos.

   Cât de mult Se bucură Domnul nostru Isus când vede la copiii care-I aparţin Lui dorinţa de a-I fi ascultători! Şi El dăruieşte şi puterea, şi curajul necesar pentru aceasta.

„Martorul care spune adevărul scapă suflete, dar cel înşelător spune minciuni” (Proverbe 14.25). 

„Lumina luminează...“

„Lumina luminează în întuneric...“
Ioan 1.5

Descoperire în furtună

   - În seara aceasta este iarăşi furtună, spune Conor surorii lui mai mici Evie, în timp ce îşi lipesc nasurile de sticla veche şi subţire a ferestrelor micuţei lor case de la malul Atlanticului în Irlanda.

   Amândoi cunosc marea şi furtunile de când sunt pe lume.

   De micul sat de pescari aparţine un far vechi, puternic, care de mult timp a fost construit pe o bucată de stâncă lungă şi îngustă, care se întinde în mare.

   Pentru Conor şi Evie, el are nu nume special. Pentru ei, el se numeşte „degetul arătător“. „Pentru că aşa arată el“, a fost odată motivaţia Eviei.

   Şi aşa se uită ei şi în această seară la vechiul lor prieten, degetul arătător. Ore în şir pot sta aşa şi asculta zgomotele valurilor şi ale vântului; cum cantităţile masive de apă lovesc pereţii farului şi cum se vede acolo sus felinarul totdeauna cu strălucirea lui clară.

   Harri, supraveghetorul farului, stă acum desigur la masa lui veche. „Sigur citeşte iarăşi cu ochii lui mari şi cu ochelarii lui mici şi amuzanţi pe nas în cartea lui“, şopteşte Conor şi se gândeşte la Biblia lui Conor în care bărbatul se adânceşte adeseori.

   - Ce ar fi dacă l-aţi vizita pe Harri Clinton? propune mama lor şi îşi ridică privirea de la lucrul ei.

   - Dar într-o oră să fiţi înapoi! spune ea în spatele celor doi.

   - Da, desigur! sunt ultimele cuvinte care se mai pot auzi în furtună şi bătaia vântului din direcţia uşei casei. Pentru că propunerea de a-l vizita pe Harri, Conor şi Evie nu o lasă neîmplinită.

   Cu jachetele de ploaie pe ei şi înarmaţi cu două clătite rămase de la cină, cei doi aleargă pe poteca îngustă în direcţia turnului. Drumul este luminat şi în sfârşit se află în faţa uşii de stejar, o uşa mare şi groasă, a cărei clanţă o apasă cu greu cei doi. Acum numai treptele în spirală lungi, care duc în sus!

   - Bună seara, domnule Clinton! – Fără respiraţie, cei doi copii se năpustesc în camera mică a turnului; Harri Clinton se întoarce încet spre copii. Bărbatul bătrân stă la o masă grea, care este luminată de o lampă strălucitoare. În mijlocul mesei se află cartea lui deschisă. Marginile ei sunt deja înnegrite şi unele propoziţii aproape nu se mai pot citi.

   - Voi sunteţi! Este frumos că mă vizitaţi! Zâmbind ia în primire cele două clătite. Puneţi repede jachetele voastre de ploaie lângă sobă, apoi vă voi spune ceva din cartea mea, spune Harri şi arată în direcţia sobei în care lemnele trosnesc.

   Spus şi făcut: strâns lipiţi de puloverul lui Harri Clinton, Conor şi Evie ascultă vechea istorisire din cartea plină de taine...

   - Istorisirea se află în Evanghelia după Luca, la capitolul opt şi este veche de circa 2000 de ani. Ea are loc la lacul Ghenazaret. Acest lac se află în ţara Israel. El este recunoscut tocmai pentru furtunile lui putenice, totuşi odinioară oamenii de acolo mergeau la pescuit cu bărci mici, construite din lemn. Într-o zi au venit 13 bărbaţi la malul acestui lac. Printre ei erau mai mulţi pescari, şi un vameş se afla acolo. Dar Unul dintre ei era deosebit, pentru că toţi cei 12 bărbaţi Îl urmau şi Îl ascultau când El vorbea. Ei Îl numeau chiar Învăţătorul şi Domnul lor. Veţi vedea imediat de ce.

   Au urcat cu toţii în corabie pentru a merge la celălalt mal al lacului. Mai demult, oamenii trebuiau să vâslească din greu pentru a înainta. Învăţătorul dormea şi Se odihnea după o zi obositoare. Se întuneca repede. Deodată, mica barcă începu să se legene puternic şi valurile au devenit tot mai mari. O furtună mare a început cu viteză crescândă. Primele valuri au ajuns la marginea bărcii. Bărbaţii vâsleau cu teamă de moarte, dar degeaba. Era tot mai rău. Pescarii iscusiţi ştiau prea bine: suntem în mijlocul lacului, ne vom îneca şi vom muri! Acum întreaga barcă era plină cu apă...

   Dar staţi! Unde era cel de-al treisprezecelea bărbat în corabie? – Da, El dormea încă. El era foarte liniştit şi nu Îi era deloc teamă, ca şi când furtuna nu ar fi fost prezentă.

   Deznădăjduiţi, bărbaţii L-au trezit, au strigat prin zgomotul mare: „Doamne, scapă-ne, că pierim!“

   Dar ştiţi ce a făcut Cel care a fost trezit? El a vorbit vântului şi mării. Da, aţi auzit bine.

   Deodată, furtuna şi valuri au fost îndepărtate şi totul a fost liniştit. Linişte în loc de furtună, apă lină, liniştită în loc de valuri înalte de un metru!

   Cum a fost posibil acest lucru aşa de repede, cine era acest Om? Cine era acest Învăţător şi Domn, pe care Îl ascultă chiar vântul şi marea?

   Încet, domnul Clinton închide cartea sa veche şi îndrăgită.

   - Este Domnul meu Isus, spune el încet şi se uită la Evie şi Conor. Îmi place mult această istorisire. Căci Domnul Isus a fost prezent în viaţa mea în furtuni puternice. Adesea am strigat şi eu deznădăjduit după El, dar El a fost totdeauna foarte aproape de mine. Acest Om este Fiul lui Dumnezeu şi El doreşte să urce şi în corabia vieţii voastre.

Ştiţi, odinioară Isus a fost ca Om adevărat aici pe acest pământ. Dar cei mai mulţi oameni nu L-au dorit, cu toate că au văzut aşa multe minuni şi lucruri dumnezeieşti.

   Ei nu au vrut pur şi simplu să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu. Din contră, ei L-au urât, pentru că El nu a făcut niciodată ceva greşit sau rău.

   Nu mult mai târziu L-au atârnat pe cruce. Da, ei L-au omorât în chinuri. Aşa este inima noastră, este rea şi întunecoasă. Dar exact aşa cum Îl ascultă marea şi vântul, toate trebuie să-L asculte. Şi aşa a înviat din moarte şi a mers în cer. El spune încă astăzi, şi către voi: Credeţi în Mine şi recunoaşteţi înaintea lui Dumnezeu în rugăciune tot ce aţi făcut rău în viaţă, atunci devin Mântuitorul vostru.