Mulțumesc, Doamne Isuse, mulțumesc!

   Sanda a avut deabia patru ani, când mama ei a murit. O mătușă a luat-o la ea. De scurt timp a învățat de la mătușa ei o cântare, în care se spunea: „Lăsați copilașii să vină la Mine, și nu-i opriți!“

   Câteva zile mai târziu, Sanda a cântat, în timp ce se juca cu păpușa ei în cameră, această cântare de mai multe ori una după alta. Deodată s-a întrerupt și a spus cu voce tare: „Mulțumesc, Doamne Isuse, mulțumesc, Doamne Isuse, mulțumesc!“

   Mătușa a întrebat-o curioasă:

   - Pentru ce ai mulțumit așa de frumos Domnului Isus?

   Sanda s-a uitat în sus și a răspuns cu bucurie:

  - O, mătușă, i-am mulțumit Domnului Isus, pentru că El a spus: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți...“, iar după o scurtă pauză continuă:

   - De aceea doresc acum să vin la El. El mă va primi tot așa de bine și pe mine ca și pe copiii de atunci, nu-i așa?

   - Dar, desigur, copila mea, răspunse mătușa. Amândouă au îngenuncheat, iar Sanda i-a spus Mântuitorului că Îl roagă să-i spele cu sângele Său păcatele ei și să o facă o oiță a Lui.

   Domnul Isus a ascultat această rugăciune, și a fost bucurie în cer la îngerii lui Dumnezeu.

   Domnul Isus a murit pentru păcătoși, pentru ca El să poată dărui tuturor care vin cu păcatele lor la El, în timp ce le pare rău că le-au făcut, iertarea și slava veșnică. Acest lucru îl poate înțelege în credință chiar și un copil. Către adulți însă, Domnul Isus spune: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor“ (Matei 18.3).

Loc pentru toți

   Era noapte. O furtună puternică urla peste golful Biscaya și ridica valurile până la înălțimea unei case. Pe puntea vaporului „Regina furtunii“, echipajul se înghesui în jurul căpitanului. Deabia de câteva zile, bărbații au părăsit pe soțiile și copiii lor, și toți se gândeau acum la clipele de rămas bun. Se vor întoarce vreodată acasă?

   - Căpitane, strigă unul dintre ei, credeți că vom scăpa teferi din această furtună?

   - Dacă furtuna nu încetează curând, nu avem nicio speranță de salvare. În vaporul nostru intră deja așa de multă apă, încât deabia se mai menține deasupra apei. S-a împotrivit multor furtuni, dar acum i-a sosit ceasul.

   Echipajul a supraviețuit câtorva furtuni. Dar acum, și cei mai curajoși dintre ei și-au pierdut curajul. Bucăți mici de pânză gri băteau vergile făcute țăndări, iar talazurile negre și violente se rostogoleau peste scheletul vasului, încât geamătul lui se auzea și în vuietul furtunii. Încăperile de jos se umpleau repede cu apa spumoasă a mării. Vaporul era pierdut, fără șansă de salvare.

   Atunci, glasul căpitanului răsună peste puntea pustiită în urechile bărbaților:

   - Puneți-vă în siguranță! Viețile noastre sunt într-un pericol foarte mare! Încercați să lăsați în apă barca de salvare, și apoi să săriți în ea cine mai speră în salvare!

   Cu efort de nedescris au reușit în sfârșit să lase barca în apă. Douăzecișidoi de bărbați s-au încrezut în ea. Cinci bărbați, printre ei și căpitanul, nu au vrut să părăsească vaporul, cu toate că în orice clipă putea să se scunfunde.

   Barca de salvare dansa ca o coajă de nucă pe valurile înalte cât casa. Cu ultimele puteri, marinarii au reușit să țină deasupra apei mica barcă, până când puțin mai târziu au fost observați de un mare vapor și au fost luați la bord.

   Și ce s-a întâmplat cu ceilalți cinci bărbați, care nu au părăsit la timp vaporul? Ei au fost înghițiți de mare după câteva minute împreună cu vaporul lor.

   „Sărmanii colegi“, se plângea unul dintre marinarii salvați, când se gândea la cei rămași, „dacă ar fi venit cu noi în barca de salvare! Era loc pentru toți!“

   „Regina furtunii“ – Ce nume orgolios! Dar a putut numele vaporului să salveze de la înec? Așa ca acest vapor, lumea va pieri, cu toată truda și osteneala ei, cu toată mândria ei, cu toată nedreptatea și păcatele ei, într-o judecată îngrozitoare. Cât de curând poate să aibă loc această judecată!

   Dar încă mai este posibilă salvarea. Încă mai poate fiecare să se pună în siguranță. Urcă în barca de salvare! Urcă la timp! Aceasta înseamnă: Vino la Domnul Isus, Mântuitorul lumii! Încă este timp de har. El încă te primește. Încrede-te în El și vino la El înainte de a fi prea târziu! Vino astăzi!

„ ...mântuiește-mă Tu, și voi fi mântuit...“ (Ieremia 17).

Timpul recoltei

   Când soseşte pentru ţăran timpul recoltei şi vrea să-şi adune snopii săi, adesea apare câteo vreme rea, iar furtuna cu fulgere şi tunete provoacă în unele locuri pagube însemnate. Cât de mult doreşte ţăranul, ca binecuvântarea pe care i-a dat-o Dumnezeu să o aducă uscată şi nevătămată sub acoperişul ocrotitor.

   Această muncă nu a fost însă întotdeauna legată de aşa multă grijă, osteneală şi riscuri. Când Dumnezeu a creat lumea şi la sfârşit şi pe om, pământul a fost fără suferinţă şi fără boli. Şi atunci, când omul se afla în Paradis, el muncea. Citim în Sfânta Scriptură:

   „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească.”

   Această muncă de atunci nu a fost o povară, ci o plăcere şi o bucurie, şi ea nu era împiedicată şi ameninţată de furtună şi de grindină.

   Când vezi pe ţărani muncind pe câmp, te gândeşti fără să vrei la timpul de recoltă, la timpul când roadele vor fi strânse în şuri sau hambare. Dar îţi aminteşti şi de „Domnul recoltei”, Domnul Isus care este gata să vină să-şi strângă şi să-şi ducă acasă snopii Săi.

   Eşti şi tu, micul meu prieten, un astfel de snop, o roadă preţioasă, care este destinată cerului? Ai căutat refugiu la Domnul Isus? El vrea să te salveze de judecata viitoare. El vrea să te aducă în hambarul Său ceresc.

   Domnul Isus Îşi dă şi acum osteneala să caute şi să salveze. Încă mai invită pe oameni să vină la El. Şi în zilele noastre sunt luaţi zilnic oameni, mici şi mari, de pe calea largă şi astfel păstraţi pentru Împărăţia Sa cerească.

   Vino şi tu la Domnul Isus, pentru ca să fii mântuit de judecata viitoare!

Noul Testament al lui Yamatachi

   Şi astăzi există creştini, vârstnici şi tineri, care îşi ascund Biblia. Ei nu fac asta, pentru a ascunde o comoară pe care să nu le-o răpească nimeni, ci din cauza acelora care dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a nu le da ocazia să-i dispreţuiască şi să-i batjocorească şi pe ei. Astfel de creştini nu ştiu, desigur, ce bogăţie de valoare veşnică au ei în Biblie.

   „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24.35).

   „Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca 9.26).

   Yamatachi ne poate fi în acest sens un exemplu de fidelitate foarte mare. El era japonez, L-a primit pe Domnul Isus ca Mântuitorul său şi L-a iubit din toată inima. Dar l-a durut mult, când vederea i-a slăbit tot mai mult şi putea să citească în Noul Testament, care i-a arătat calea spre fericire, doar cu foarte mari eforturi. Niciun tipar nu îi era suficient de mare. Atunci a luat hotărârea să-şi fabrice el un Noul Testament, cu litere foarte mari, aşa de mari, cum şi le-a dorit el. A cumpărat un teanc mare de foi de hârtie şi a început să scrie. A scris şi a scris, până când ultimele litere au fost pe hârtie într-un scris mare. Şi la final a început să copieze cântările care se cântau acolo în biserica creştină.

   Când a mers pentru prima oară cu Noul Testament al său pe drum spre biserică, radia de bucurie. Legătura groasă de hârtie trebuia să o poarte în spinare. Mulţi copii alergau după el şi îl batjocoreau. Dar omul în vârstă cu ochelarii săi mari şi cu legătura în spinare mergea liniştit mai departe. Îl durea totuşi că comoara lui era aşa de puţin preţuită, din care ar fi spus şi altora. Dar când şedea pe locul lui şi îşi desfăcea povara sa preţioasă, nimeni nu era mai fericit decât el. Atunci citea şi asculta cu mare atenţie.

   Să fim şi noi aşa de silitori şi fideli ca Yamatachi!

VENIREA LUI MOISE

Tatăl lui Beni şi al Dinei se întoarse într-o seară cu soţia sa de la lucru, în timp ce copiii alergau în calea lor. Ei vorbeau împreună despre ceva ce se întâmplase în timp ce fuseseră la lucru. Erau obosiţi, iar Beni nu îndrăzni să-i întrebe despre ce era vorba. După ce ajunseră acasă şi cinară, tatăl se întoarse spre bătrân şi îl întrebă, dacă ştie ceva despre un copil care a fost găsit într-un coşuleţ de papură, ascuns în trestia de pe marginea râului, atunci când egiptenii încercau să omoare pe toţi băieţii evreilor.

- Desigur că ştiu, zise bunicul. Lucrul acesta s-a întâmplat acum patruzeci de ani. Îmi aduc bine aminte cum a fost. Copilul a fost găsit acolo de o prinţesă, care venise să se scalde în râu. Ea auzi un copilaş plângând şi trimise pe una dintre slujitoarele ei să vadă ce este. Slujitoarea aduse copilaşul în braţe în faţa prinţesei, care înţelese îndată că nu era egiptean, ci că trebuie să fie al unei evreice, care încercase să-l salveze de la moarte. A avut milă față de copil, gândindu-se că putea fi omorât, de aceea îl luă cu sine, îl duse acasă şi îl crescu ca pe propriul ei copil. Mă gândesc cu teamă ce i s-ar fi întâmplat, dacă s-ar fi aflat că este evreu şi dacă ar fi încercat să pună o vorbă bună pentru noi înaintea regelui. Poate că el va fi mântuitorul nostru şi ne va scoate din ţara aceasta, spre patria noastră, Canaan. Oare unde se află acum şi cu ce se ocupă?

- Am să-ţi spun ce s-a întâmplat astăzi, zise fiul său. În ultimele zile am văzut un străin umblând pe lângă locul unde facem cărămidă, vorbind când cu unul, când cu altul, dar prin apropierea mea n-a trecut.

- Eu, zise soţia lui, l-am văzut foarte de aproape; n-avea înfăţişarea unui egiptean, deşi era îmbrăcat ca ei. Atunci de la unul la altul se răspândi vorba că era unul dintre ai noştri, că era Moise, cel care ca copil fusese găsit de prinţesă în râu, aşa cum ne-ai povestit chiar acum.

- Din ceea ce am putut auzi de la un alt om, continuă fiul său, el era foarte supărat de ceea ce vedea, de felul cum suntem trataţi asemenea animalelor, fără să ni se permită să ne odihnim nici în timpul cel mai cald al zilei. A întrebat unde locuim şi ce hrană primim. Dar mult nu a putut sta de vorbă cu noi, fiindcă biciul supraveghetorilor începu să ne lovească fără milă. Cred că prezenţa lui nu le era pe plac celor ce ne supraveghează.

A doua zi nu veni, dar în cele următoare apăru din nou şi ne şopti destul de tare pentru a putea auzi cu urechile noastre: „Ziua eliberării voastre a sosit.“ Numai faptul că îl vedeam pe el în mijlocul nostru ne umplea de veselie. Dar când am auzit cuvintele acestea, l-am socotit ca aducătorul unei mari speranţe pentru noi. În timpul lucrului nu aveam voie să vorbim, dar seara, venind spre casă, ne întrebam unul pe altul, dacă cele auzite pot fi crezute şi dacă acest Moise va putea fi eliberatorul nostru.

Ieri a venit din nou. Într-un colţ al cărămidăriei văzu pe un egiptean bătând crunt pe unul dintre ai noştri. În faţa nedreptăţii ce vedea cu ochii săi, Moise îşi pierdu sângele rece şi, fiind un bărbat voinic, el se opri locului şi îl lovi pe egiptean. Dar îl lovi mai tare decât voise, aşa încât acesta se prăbuşi la pământ şi rămase în nesimţire. Moise îl omorâse. Cred că la început i-a fost frică, dar, fiindcă locul era retras şi nimeni nu văzuse cele întâmplate, făcu o groapă în nisip, ajutat de cel pe care îl scăpase, şi îl îngropă acolo. Desigur, tovarăşul, pe care îl salvase, s-a grăbit să ne povestească întâmplarea.

Astăzi, Moise veni iarăşi şi din nou se întâmplă ceva. Pe când făcea înconjurul cărămidăriei, văzu cum doi dintre ai noştri se certau între ei şi cred că în gândul lui şi-a zis: „Dacă vreţi să fiu conducătorul vostru, nu trebuie să se întâmple astfel de lucruri între voi, căci altfel niciodată nu vom putea ieşi din Egipt.“ De aceea se opri lângă ei şi încercând să-i împace zise: „Sunteți fraţi, nu trebuie să vă certaţi între voi.“ Dar evreul, care începuse cearta, era rău. El strigă cu voce tare, pentru a putea fi auzit şi de supraveghetori: „Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?“

Moise înţelese că toată întâmplarea de ieri era cunoscută de toţi. Nu mai zăbovi nici un moment, ci fugi, înainte de a putea fi oprit de egipteni. Din câte am auzit, se pare că a lăsat vorbă unuia dintre noi, că va trebui să părăsească îndată ţara. De aceea cred că acum este departe şi în afară de orice pericol. „Ziua eliberării voastre a sosit“, sunt cuvintele pe care ni le-a spus ieri, dar cred că ea va veni mult mai târziu. Poate că eliberarea ar fi putut fi chiar în timpul vieţii mele, dacă acest Moise n-ar fi fost prea iute la mânie.

- Acum, Beni, copilul meu, zise el după o pauză, vestea aceasta este rea pentru noi toţi, dar mai am o veste rea, care te priveşte numai pe tine. S-au sfârșit zilele tale de joacă împreună cu Dina. De mâine va trebui să vii cu mama ta şi cu mine la făcut cărămizi. Este drept că la început lucrul nu va fi aşa de greu. Va trebui să toci numai paie şi să le amesteci cu pământul. „Ziua eliberării a sosit“, a zis Moise. Dar pare să nu fie aşa, Beni, pentru tine şi pentru mine.

- Totuși, ziua eliberării va veni pentru poporul nostru, zise bătrânul încet. Eu nu voi trăi s-o văd, poate nici tu, fiul meu, dar ea va veni, sunt sigur, pentru Beni şi Dina.

Aceasta a fost ultima istorioară spusă de bătrân lui Beni şi Dina.