David era cel mai tânăr dintre fiii unui ţăran. Tatăl său, Isai, locuia
într-un mic orăşel, numit Betleem, aşezat la o depărtare de câteva mile de
Ierusalim, spre miazăzi.
De copil mic, David obişnuia să-i însoţească pe tatăl său şi pe fraţii săi,
când aceştia mergeau cu turmele de oi şi de capre la păscut pe râpele stâncoase
din jurul orăşelului.
David crescuse mare. Fraţii săi mai mari erau soldaţi în armata regelui şi,
fiindcă tatăl lor îmbătrânise, el era acela care trebuia să ducă în fiecare
dimineaţă turmele la păscut, iar seara le aducea acasă. Fiindcă oilor le plăcea
iarba măruntă, David urca cu ele sus, pe deal, şi avea grijă ca niciuna să nu se
îndepărteze prea mult de turmă. Jos, în vale, curgea un râu. Când trecea
printre stânci, el era foarte zgomotos, dar în vale curgea liniştit şi limpede,
printre câmpii. Ici, colo, erau copaci mari cu coroane bogate sub a căror umbră
oile obişnuiau să se refugieze de arşiţa soarelui, mai ales la amiază când
devenea prea dogoritor.
În vale creştea de asemenea iarbă abundentă. David îşi păştea din când în
când turma şi pe acolo, căutând mereu să găsească o păşune cât mai bună pentru
oile sale.
Sus, pe deal, David nu trândăvea. Turma tatălui său număra o sută de oi,
sau mai bine. Toată ziua trebuia să le supravegheze, ca niciuna să nu se
rătăcească sau să se piardă. Se purta cu oile sale ca şi cu nişte prieteni, le
puse nume fiecăreia, cunoştea firea fiecăreia şi ştia îndată care dintre ele lipsea.
Cele mai multe erau mulţumite cu iarba păşunilor pe unde le ducea, dar altele
erau mai nărăvaşe şi pe acestea trebuia să le supravegheze îndeosebi.
Praştia sa, o făşie lungă de piele, ceva mai lată la mijloc, o avea mereu
la îndemână, gata să se folosească de ea la nevoie. Dacă s-ar fi ivit un
pericol, ar fi aşezat în ea o piatră rotundă, luată din râul din vale, ar fi
apucat cu degetele cele două capete ale ei, ar fi învârtit-o de două sau de
trei ori deasupra capului, apoi deodată ar fi dat drumul unui capăt, iar piatra
ar fi zburat departe, spre ţinta aleasă.
Devenise atât de iscusit în mânuirea praştiei sale, încât ar fi fost în
stare să nimerească o ţintă mică pe o stâncă la o depărtare de o sută de metri.
Când vedea că vreuna din oile sale se îndepărtează prea mult de turmă,
azvârlea cu praştia şi oaia se înapoia. Câteodată se întâmpla însă că oaia nu
voia să asculte de pietre. Atunci David alerga după ea, o prindea cu toiagul de
piciorul de dinapoi şi o aducea cu forţa la turmă.
Cele mai multe zile treceau liniştite, dar câteodată unele erau pline de
aventuri şi de primejdii. În ascunzişurile acestor dealuri trăiau o mulţime de
urşi şi lei, care, atunci când îi răzbea foamea, dădeau mereu târcoale turmei,
până ce furau o oaie sau un miel. De aceea, David trebuia să fie mereu atent.
Atunci când vedea o oaie fugind speriată, ştia că se apropie pericolul şi că va
avea de furcă cu vreo fiară. Cu praştia în mână alerga către oaie, azvârlea o
piatră cu toată puterea în urs sau în leu şi îl forţa să se întoarcă.
Totuşi erau şi zile cât se poate de liniştite, zile în care oile nu-i
dădeau de lucru şi niciun animal sălbatic nu se arăta.
Atunci David se simţea bine. El compunea melodii şi le cânta, iar din
cântecele lui, oile înţelegeau că totul e bine, că ciobanul lor le păzeşte şi
că nu aveau de ce se teme.
Când venea seara, David pornea spre casă: în fruntea turmei, care îl urma
ascultătoare.
Acasă îl aştepta cina, iar, când aceasta era terminată, veneau câțiva
vecini şi stăteau de vorbă cu părinţii lui şi cu el în jurul focului.
Câteodată, ei aduceau noutăţi despre o luptă pe care o purtase regele lor,
Saul, cu vrăjmaşii săi, iar Isai se îngrijora de soarta celor trei fii ai lui,
plecaţi la oaste. Alteori povesteau vreo istorioară, despre isprăvile mari ale
conducătorilor de odinioară, sau cântau un cântec.
Într-o seară, pe când toţi vorbeau, iar David, ca cel mai tânăr dintre cei
de față, asculta, tatăl său zise:
- Ai mai făcut astăzi vreun cântec nou? Nu vrei să ni-l cânți şi nouă?
Un moment, David nu răspunse nimic, apoi zise cu timiditate:
- Azi-dimineaţă, pe când stăteam sus, pe deal, m-am gândit cât de bun este
Dumnezeu cu noi! El ne îngrijeşte şi ne iubeşte chiar aşa cum îngrijim şi iubim
noi turmele noastre. El ne dă recolte bune, ne hrăneşte, ne păzeşte de
animalele sălbatice şi de duşmani, şi gândul acesta l-am folosit pentru un
cântec.
Se ridică şi se duse spre un colţ al camerei, luă din cui mica harfă pe
care şi-o făcuse dintr-o bucată de lemn scobit, apoi se aşeză şi, în timp ce
toţi ascultau, el cânta acest cântec:
«Domnul este
Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.
El mă paşte în
păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă;
îmi înviorează
sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina numelui Său.
Chiar dacă ar fi
să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu
mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.
Tu îmi întinzi
masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu este
plin de dă peste el.
Da, fericirea şi
îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele
şi voi locui în
Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.»
După ce David îşi termină cântecul, vecinii se ridicară de pe vatra de
pământ pe care se aşezaseră şi plecară la casele lor.
David se înfăşură în mantaua sa, se culcă lângă foc şi dormi până
dimineaţa, când din nou trebui să-şi conducă turma la păscut, sus, pe deal.
