Floarea de caprifoi

   Băcanul Berger avea un magazin mic cu mărunţişuri, articole de bucătărie şi alte lucruri necesare în casă. Fiica lui, Hedwig, l-a ajutat din tinereţe şi a învăţat repede cum să întâmpine prietenos clienţii şi să-i servească cu dibăcie. Cu timpul însă s-a simţit constrânsă în cercul familial, şi astfel la vârsta de şaisprezece ani a ocupat un loc de muncă într-o întreprindere comercială mare ca vânzătoare. La început totul a mers bine, însă părinţilor nu le-a plăcut că ea totdeauna, atunci când făcea o vizită acasă, venea foarte aranjată. Da, înfumurarea şi cochetăria o preocupaseră de timpuriu pe fata drăguţă, şi acestea au ademenit-o tot mai mult pe tot felul de căi greşite. Ea însăşi nu avea un sentiment bun în privinţa aceasta şi cu timpul nu s-a mai făcut auzită deloc. Prin goana ei după distracţii şi dansul continuu pătimaş s-a degradat tot mai mult la trup şi suflet; a cuprins-o o tuse rea şi în cele din urmă a trebuit să renunţe la locul de muncă. Cu ce să se ocupe acum? Deprimată a rătăcit încoace şi încolo pe stradă şi în cele din urmă, copleşită de oboseală, s-a aşezat pe scara exterioară a unei case, care conducea spre un spital mare. Un vers dintr-un cântec popular i-a trecut prin cap:

Doresc mai bine să mor

Şi-atunci deodată totul se va linişti.

   În acest timp a căzut într-o aţipeală adâncă.

   O doamnă cobora pe trepte; dusese bolnavilor flori ca un mesaj ale verii. Când a văzut-o pe fata adormită, cu faţa palidă şi tristă, a cuprins-o mila, dar nu a vrut s-o trezească, ci în linişte a pus pe genunchii ei ultima floare, pe care o mai avea în coşuleţul ei, o floare de caprifoi. Apoi printr-o rugăciune, făcută în linişte, a încredinţat Păstorului cel bun „oiţa pierdută” şi a mers mai departe.

   Când Hedwig s-a trezit, a descoperit floricica de pe genunchii ei. De unde să fi venit? Nu putea să-şi dea seama; însă şi-a amintit altceva. În grădina tatălui ei era o verandă acoperită cu floare de caprifoi, unde ea stătea cu plăcere şi se juca pe când era copil. Ah, ce timpuri fericite au fost acelea! Şi acum? – Un râu de lacrimi i s-a prăvălit din ochi, când s-a gândit la starea ei tristă. Dar nu era floarea gingaşă, parfumată o chemare ademenitoare venită din casa părintească: „O, vino acasă, vino acasă, tu suflet rătăcitor!”? Atunci s-a hotărât să facă aşa cum a făcut fiul pierdut, să se ridice şi să meargă la tatăl ei şi să-i spună: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău (Luca 15.21); dar nu mă alunga dinaintea feţei tale”! Îndată s-a ridicat şi cu următorul tren, pentru care tocmai i-au ajuns puţinii bani pe care îi avea, a plecat spre casă. A fost primită cu prietenie; tatăl a iertat-o şi mama ei a îngrijit-o cât s-a putut mai bine, încât în curând s-a însănătoşit. Începând de atunci a slujit cu fidelitate părinţilor ei buni, atât în casă, cât şi la băcănie; duminica însă se aşeza cu plăcere pe veranda acoperită cu floarea de caprifoi şi citea în Biblie. Dar şi în inimile părinţilor vibra şi se înălţa către Dumnezeu mulţumirea, aşa cum se spune la finalul parabolei: „era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit”!

Cum miros?

   Miroşi cu nasul. Nasul, ca şi urechile şi ochii, este un organ de simţ. Este de asemenea în afara corpului, ca să poată culege mirosul lucrurilor. Ai un singur nas, dar el are două părţi numite nări. Sunt şi nervi care duc mirosul de la nas la creier. Aceşti nervi spun creierului despre mirosurile din lume. Dar nasul nu poate spune creierului despre mirosuri, dacă nu-l deschizi ca să pătrundă aerul. Dacă îţi ţii respiraţia, nu vei mirosi nimic.

   Unii oameni sunt atât de sensibili la miros, încât mirosul trandafirilor, al fânului nou cosit etc. le înroşesc ochii, nasul şi gâtul pe dinăuntru. Ei au ceea ce noi numim alergie.

   Ar fi mai uşor de trăit fără simţul mirosului decât fără văz sau auz, nu-i aşa? Dar mirosul îţi dă multă fericire de care altfel ai fi lipsit. Dacă n-ai mirosi, n-ai savura mâncarea aşa cum o facem noi, pentru că mâncărurile au miros plăcut, nu-i aşa? Nu-ţi place mirosul de cozonac sau de alte prăjituri ce se fac, mai ales la Crăciun? Dacă n-ai mirosi, ai fi lipsit de jumătate din frumuseţea trandafirilor şi liliecilor pe care Dumnezeu i-a făcut pentru tine.

   Uneori nasul îţi este un „păzitor sigur”. Dacă ar fi un foc în casă în timp ce dormi, mirosul tare de fum te-ar scula. Ori dacă ar fi prea mult gaz în bucătărie, nasul ţi-ar spune repede că ceva nu este în regulă. Nu există parte în trupul tău de care să nu ai nevoie.

Cât de departe poate vedea păianjenul

   În frunzele de stejar ale unei păduri, un păianjen îşi ţesea plasa. El nu văzuse niciodată un om, deoarece ochii lui nu puteau vedea numai până la o depărtare de 8 centimetri. Tot ceea ce se afla mai departe îi era necunoscut şi nu aparţinea de lumea lui, care se întindea pe doar câţiva centimetri pătraţi.

   Necunoscutul îl lăsa în seama celor visători. El se considera fiinţa cea mai mare a creaţiei ţesându-şi plasa argintie, sub formă de roată. Alături de el era un alt păianjen la lucru. Păianjenul nostru îl întrebă pe vecinul lui: „Ai văzut vreodată în viaţa ta un om?” – „Niciodată!” spuse celălalt uimit. „Nici eu!” spuse celălalt cu dispreţ. Apoi rîseră amândoi, încât ţesăturile lor fine tremurară.

   La câţiva metri depărtare de el trecea pădurarul. Păianjenii nu l-au văzut şi de aceea au spus: „Un om? Ha, ha! N-am văzut niciodată unul!”

   Deoarece nu l-au văzut niciodată, s-au îndoit de existenţa lui. Poate tu, un om cu judecată, gândeşti la fel ca păianjenul. „Dumnezeu? Ha, ha! Nu L-am văzut niciodată!”

   În Biblie scrie:

   „Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu!” (Psalmul 14.1)

   Nu e de vină Dumnezeu că ajungi la astfel de gânduri înguste, ci tu şi cercul mic în care te mişti mereu. Dumnezeu, care a făcut tot ceea ce vezi, locuieşte în afara orizontului tău limitat. Dar şi viaţa ta există prin harul lui Dumnezeu. EL, a cărui existenţă o tăgăduieşti, Se interesează de tine. EL te iubeşte şi dragostea dumnezeiască vrea să te facă fericit.

„Ceva mai bun“

   Un om în vârstă a fost cândva întrebat:

   - Îl iubiți pe Domnul Isus?

   - Da, a răspuns el, Îl iubesc, dar știu ceva mai bun.

   - Ceva mai bun decât să-L iubiți pe Mântuitorul...

   - Da, Domnul Isus mă iubește și mă duce la ținta slăvită.

   Petru a putut spune pe drept: „Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc.” Dar el știa că putea spune aceste cuvinte numai datorită faptului că Domnul Isus nu înceta să-l iubească și să se roage pentru el.

   „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” (1 Ioan 4.19)

Micky

   Într-o școală mare, cunoscută în India se organiza iarăși o sărbătoare sportivă. Unul dintre concursurile cele mai îndrăgite era alergarea la o mie de metri. La acest concurs puteau participa toți elevii, indiferent de vârstă sau în ce clasă se aflau.

   După fluieratul de start, câmpul cu alergători s-a pus în mișcare. Cei mai buni alergători au câștigat foarte curând un avans mare, alergătorii mai puțin buni au rămas în urmă, iar unii dintre ei au renunțat cu totul la cursă.

   Printre ultimii alergători era un băiețel pe nume Micky. Și el a pierdut repede legătura cu grupul din vârf. Dar totuși nu a cedat. Cu toate că se străduia cu ultimele sale puteri, distanța față de ceilalți alergători devenea tot mai mare, iar cei mai mulți spectatori nu mai vedeau niciun sens în efortul lui Micky. Nu exista nici cea mai mică speranță de a câștiga. Și totuși Micky alerga mai departe. El nu s-a lăsat influențat. El a început alergarea și dorea să o și termine.

   Tot mai mulți spectatori au devenit atenți la micuțul băiat. După ce au observat că Micky voia cu orice preț să ducă până la capăt cursa, l-au încurajat cu strigăte și cu bătăi din palme. Câțiva îl batjocoreau și îi strigau să renunțe. Dar Micky părea să nu audă. El privea la țintă și alerga și alerga. Într-adevăr rămăsese între timp foarte mult în urmă și era ultimul alergător, dar totuși nu renunța. Și astfel arbitrii concursului, care au comunicat deja pe primii trei câștigători, au trebuit să aștepte până când și Micky a trecut de linia de sosire.

   Toți care erau în stadion au bătut din palme, entuziasmați de micuțul băiat că a alergat până la capăt cursa pe care a început-o. Ei au organizat spontan o colectă de bani pentru a ajuta ca Micky să primească un premiu. Când s-au acordat premiile și toți primii trei alergători la o mie de metri au urcat pe podiumul căștigătorilor, a fost strigat și numele lui Micky. El a trebuit să urce pe o schelă mică așezată special pentru el și a primit și el un premiu. L-au aplaudat îndelung și l-au felicitat.

   În Epistola a doua către Timotei, în capitolul patru, apostolul Pavel spune:

   „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii...“

   „Am isprăvit“ alergarea – aceasta are importanță!

   Și cursa vieții noastre este pentru mulți dintre noi nu o alergare scurtă, ci o alergare lungă. Și tocmai pentru un creștin sunt importante energia și stăruința. Noi trebuie să alergăm cu stăruință.

   Poate unii - colegi de școală, colegi de muncă și alții - ne strigă să renunțăm. Indiferența și trândăvia vor să ne împiedice. Și cât de ușor poate să dispară ținta din fața ochilor noștri, dacă nu ne mai uităm la Domnul Isus, Începutul și Desăvârșitorul credinței.

   Secretul stăruinței este: „să ne uităm țintă la Isus“!

   Pentru că El, care a rezistat până la sfârșit, cu toate că la final s-a aflat crucea, ne dă puterea necesară. El este acum la dreapta lui Dumnezeu. El este atotputernic. El este gata să ne susțină, pentru ca noi să nu obosim în sufletele noastre. Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciunea ne sunt în această privință de ajutor.