Un predicator original

   Aici sunt două întâmplări din viața unui predicator original, care a lucrat în secolul al XVIII-lea în Berlin.

   El avea în biserica lui o femeie care avea tot timpul ceva de comentat de câte ori venea el la ea. Într-o zi când a început iarăși să-și spună plângerea ei veche, el a întrebat-o:

   - Aveți o carte de cântări?

   - Da.

   - Aduce-ți-o!

   Ea a adus-o. Predicatorul a deschis-o și a spus:

   - Vedeți aici se află cântarea „Ce face Dumnezeu, este plăcut”. Acum o rup de aici!

   S-a prefăcut că o rupe.

   - Domnule pastor, doar nu veți...

   - Da, pentru că dumneavoastră nu o mai credeți!

   Acest lucru a atins-o pe femeie; ea s-a rușinat și a învățat să-și acordeze în viitor sufletul ei spre bucuria Domnului și spre lauda Numelui Său sfânt.

   Printre ascultătorii săi era și un pantofar, un bărbat destoinic. Dar avea obișnuința să condamne aspru pe aceia a căror pocăință nu se derulase ca a sa. Predicatorul a auzit acest lucru și a trimis după el.

   - Te rog ia-mi măsura pentru o pereche de cizme și după aceea și pentru o pereche pentru fiul meu! Dar îți spun de acum că trebuie să-mi promiți că cizmele mele și ale fiului meu trebuie să le faci după un calapod!

   - Dar este imposibil! a spus acesta râzând.

   Predicatorul a răspuns:

   - Deci, dacă tu nu poți face toate cizmele după un calapod, nici nu trebuie să mai pretinzi în viitor ca toți oamenii să se pocăiască după un calapod. Dumnezeu este minunat și în faptul cum cheamă la Isus și mântuiește.

Recunoştinţa unui câine

   Un vânzător de legume se folosea de un cărucior tras de un câine pentru transportul mărfii în oraş. Câinele îşi îndeplinea sarcina cu toate puterile lui, însă stăpânul său îl trata cu asprime. Deseori acesta, când se întorcea beat acasă, se aşeza în căruciorul gol şi mâna animalul epuizat cu lovituri, ca să meargă mai repede. Din cauza aceasta, câinele s-a prăbuşit într-o zi şi, deoarece stăpânul lui l-a considerat mort, l-a deshămat şi l-a aruncat în şanţ cu lovituri de picior. Aici l-a găsit un băiat milos; când a văzut că încă mai trăieşte, l-a luat cu sine acasă şi cu acordul părinţilor l-a îngrijit foarte bine. Curând Karo, aşa l-au numit, a devenit vioi şi sănătos şi alerga bucuros împreună cu copiii casei. Ce-i drept, nu era frumos cu blana lui zbârlită; dar de sub părul zbârlit priveau doi ochi fideli şi cu un ataşament deosebit s-a legat de micuţa Ancuţa, care avea voie să-l ciufulească după cum îi plăcea. Când stătea în căruciorul ei sau se juca pe stradă, câinele nu se depărta de lângă ea şi veghea vigilent să nu i se întâmple ceva.

   Când Ancuţa a sărbătorit a treia zi de naştere a ei, într-o zi frumoasă de vară, toată familia a făcut o plimbare prin pădure împreună cu ea. Obosită de joacă, copila sărbătorită a devenit somnoroasă şi astfel au aşezat-o pe un strat moale de muşchi. Curând a adormit adânc. Fraţii şi surorile ei s-au împrăştiat prin pădure să caute diferite fructe de pădure, iar părinţii ei se plimbau pe sub copacii umbroşi. Numai Karo a rămas lângă micuţa adormită ca păzitorul ei credincios. Deodată părinţii au auzit lătratul lui furios, iar când au ajuns în grabă la el, au văzut că el trăgea încoace şi încolo de un şarpe. Era o viperă otrăvitoare, care s-a strecurat ademenită de un bucheţel de frăguţe, pe care copila adormită îl ţinea în mână. Dar Karo a prins-o cu dinţii lui ascuţiţi şi a răpus-o. Dar pe el vipera l-a muşcat de bot şi din cauza aceasta a murit în aceeaşi zi. Cu bocete mari de durere ale copiilor a fost îngropat într-un colţ al grădinii; ei şi-au adus aminte mereu cu mulţumire de credincioşia lui până în moarte. – „Cine seamănă mulţumire, acela va culege mulţumire.”

Cum gust?

   Guști cu limba. Limba ta este de asemenea un organ de simț, cu toate că nu este în afara corpului tău. Nici nu trebuie să fie, pentru că tu pui lucrurile în gură.

   Limba are mici mugurași pe ea. Acești mugurași sunt pe părțile, pe spatele și pe vârful limbii. Sunt foarte puțini pe fața limbii. Cu ajutorul acestor mugurași poți spune dacă ceva este dulce, acru, amar sau sărat. Tu nu poți totuși gusta, dacă chimicalele din mâncare nu se topesc și încep să se amestece cu saliva din gura ta. Când aceasta se întâmplă, nervii de gust din limbă duc gustul la creier. Adu-ți aminte că toate organele de simț au nervi ce duc la creier.

   Simțul de gust lucrează împreună cu simțul mirosului. Mirosul și gustul unui lucru se numesc aromă. Îți plac anumite lucruri, pentru că îți place aroma lor. Simțul gustului ți-a fost dat de Dumnezeu pentru a cunoaște ceea ce mănânci. De obicei, lucrurile care sunt bune la gust sunt bune și de mâncat.

   Limba îți este de asemenea un paznic bun. Dacă mâncarea ar fi stricată și te-ar putea îmbolnăvi, gustul bun al mâncării ar fi schimbat într-unul rău și limba ți-ar spune imediat să nu o mănânci.

   Poți folosi toate simțurile pentru a cunoaște ce minunat Dumnezeu ai! Limba îți spune de asemenea de bunătatea lui Dumnezeu. Biblia spune: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul” (Psalmul 34.8).

Îl cunoști pe Domnul Isus?

   Un băiat venea odată cu micul său prieten de la școală și l-a întrebat pe drumul spre casă, pe care mergeau totdeauna împreună:

   - Horațiu, Îl cunoști pe Domnul Isus?

   - Desigur, am citit despre Isus și am auzit multe despre El, a răspuns Horațiu.

   - Nu mă refer la asta, i-a explicat prietenul. Te întreb dacă Îl cunoști?

   - Să-L cunosc pe Isus? Cum? Cum poți să-L cunoști, dacă El este sus în cer?

   - Eu Îl cunosc, Horațiu, eu vorbesc cu El.

„Asta-i tot...”

   Într-o seară frumoasă de vară, un tată și fiica lui se uitau la întoarcerea turmei de oi. Inima tatălui era plină de durere și amărăciune, pentru că își pierduse de scurt timp soția.

   Cu multă hărnicie și cu mari eforturi a înaintat în viață și a obținut multe. Dar, din păcate, nu se gândise la veșnicie și uitase că omului îi este rânduit să moară o singură dată și după aceea urmează judecata. Doar prin moartea soției sale și-a adus aminte de vremelnicia oricărei fericiri pământești.

   Ana a putut ghici gândurile tatălui său; și inima ei era plină de durere din cauza pierderii mamei ei iubite. Dar ea avea o mângâiere puternică, ceea ce tatăl ei nu avea. Ana Îl cunoștea pe Dumnezeul oricărei mângâieri, care a pregătit în Cuvântul Său balsam pentru inima rănită, pentru toți care sunt mișcați de durere. Această mângâiere și această nădejde vie, care se găsesc doar în Domnul Isus, și le-a dorit Ana foarte mult pentru tatăl ei.

   Așa cum se uitau amândoi la oi, au observat că o oaie nu vroia să treacă prin ușă în țarcul oilor. Doar prin osteneala îndelungată și nerăbdătoare a păstorului a intrat și această oaie în țarcul oilor.

   Ana s-a gândit imediat la Ioan 10, versetul 9:

   „Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune.”

   Întorcându-se spre tatăl ei, i-a spus simplu:

   „Tată, asta-i tot ce trebuie să faci: să intri pe ușă.”

   Duhul lui Dumnezeu a putut acționa prin acest exemplu simplu la inima și conștiința tatălui. Tatăl s-a recunoascut în oaia împotrivitoare pe el însuși. Câtă osteneală Și-a dat Dumnezeu cu el până acum! Dar totul a fost fără rost. Deabia prin vorbirea serioasă a lui Dumnezeu a recunoscut dragostea lui Dumnezeu și străduințele Domnului Isus în lucrarea de la Golgota. După lupte interioare grele, a intrat binevoitor pe ușă – Domnul Isus – și o pace adâncă a cuprins de atunci inima lui rănită.

   Nu vrei și tu să intri prin această ușă?