Un misionar povesteşte

   Mă gândesc cu drag la un mic băiat negru care venea regulat la şcoala duminicală. El dorea aşa de mult să audă despre Domnul Isus, Prietenul copiilor, şi de asemenea să devină oiţa Sa. Ştiam că acest băiat avea acasă multe greutăţi din cauză că venea la şcoala duminicală, pentru că tatăl său era un duşman al Evangheliei şi îl pedepsea pe băiat foarte tare ori de câte ori se întorcea de la şcoala duminicală.

   Într-o duminică, micuţul negru şedea ca de obicei lângă ceilalţi copii în faţa mea. El mă privea trist cu ochii săi mari şi negri. Atunci l-am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a răspuns că se gândeşte la pedeapsa pe care o va primi, când va ajunge acasă de la şcoala duminicală.

   Duminica următoare, băiatul a apărut la şcoala duminicală. Faţa îi era foarte umflată, iar ochii îi erau plini de lacrimi. A durat un timp până s-a liniştit şi am putut să vorbesc cu el. La întrebarea mea mi-a explicat că l-a rugat pe tatăl său să-i dea loviturile înainte de a veni la şcoala duminicală, pentru că altfel trebuia să se gândească permanent în timpul şcolii duminicale ce îl va aştepta acasă şi nu putea asculta suficient de atent la ce se spunea despre Domnul Isus.

   Trei luni de zile i-a mers astfel micuţului băiat negru. Duminică de duminică îşi primea bătaia, pentru că venea la şcoala duminicală. Cât de mult dorea să fie în locul unde putea asculta Cuvântul lui Dumnezeu!

   Şi apoi – îmi aduc aminte foarte exact de acea duminică – băiatul l-a adus pe tatăl său la şcoala duminicală! Acesta a fost, desigur, biruit de statornicia fiului său şi de dragostea acestuia faţă de Domnul Isus.

   Începând de atunci a vrut şi acest bărbat dur să audă despre Mântuitorul şi să devină fericit. Faptul că dorinţa lui a fost luată cu seriozitate se putea vedea prin aceea că, aşa ca alţi vizitatori ai şcolii duminicale, avea tot timpul o tablă şi ceva de scris la el, pentru ca să-şi poată nota ceea ce era mai important din ce se spunea acolo şi astfel să poată reţine. Sunt sigur că Dumnezeu i-a dăruit şi acestui bărbat mântuire şi pace.

Furtul

   O ţărancă a povestit odată din tinereţea ei, că ea, pe când era fată, a fost o mare iubitoare de flori şi totdeauna avea în grădină un strat de flori bine îngrijit. Odată i-a atras atenţia o tufă de rozmarin, pe care o avea în grădină un ţăran vecin bogat. O tufă de rozmarin, care miroase aşa de deosebit – aşa ceva îşi dorea de mult inima ei. Într-o zi, când a trecut din nou pe lângă grădină, cu sapa pe umăr, şi nu a văzut pe nimeni în jur, s-a dus repede, a scos tufa cu rădăcini din pământ şi a dus-o repede acasă. Dar cum se grăbea spre stratul ei de flori, ca s-o planteze acolo, la poarta grădinii stătea, asemenea heruvimului la poarta Paradisului, mama ei şi a întrebat-o privind-o serios: „De unde ai tufa de rozmarin?” S-a roşit până după urechi, s-a uitat derutată spre pământ şi a bâlbâit: „Mi-a dăruit-o cineva.” - „Dăruit?” a spus mama cu voce aspră, „nu mă minţi? Spune-mi: de unde ai luat-o?” Acum nu mai era niciun mijloc de a ieşi din încurcătură, şi cu vocea stinsă a zis: „De dincolo, din grădina lui Lindenbauer.” - „S-o duci imediat înapoi de unde ai luat-o”, i-a poruncit mama cu glas sever. „Ah, mamă, dacă mă vede cineva, trebuie să mă ruşinez până în moarte”, s-a plâns fiica, „în seara aceasta o voi duce acolo, când se va întuneca.” - „Nu, acum, imediat, la lumina zilei”, a spus mama, „dacă nu te-ai ruşinat înaintea Dumnezeului atotvăzător să furi, să nu te ruşinezi înaintea Lui nici să repari greşeala.” Astfel, într-un sfert de oră tufa a fost iarăşi la locul ei. „Acesta a fost primul şi singurul meu furt”, obişnuia femeia să spună şi toţi o credeau.

Habacuc

   - Îl cunoști pe Habacuc? îl întreabă tata pe fiul său Lucian.

   - Habacuc? Lucian se gândește. Nu, n-am auzit niciodată de el.

   - El apare în Biblie și este considerat unul dintre profeții mici, explică tatăl.

   - A fost așa de mic ca un pitic?

   - O, nu, băiatul meu! Profeții mici sunt numiți așa, pentru că au scris cărți biblice mici și scurte.

   - A, asta era! Dar tati, ce este un profet?

   - Profeții sunt bărbați care au trăit cu Dumnezeu. Ei se rugau regulat și se încredeau în El și în timpuri grele. Și Dumnezeu a permis ca ei să știe anumite lucruri pe care intenționa El să facă. Ei transmiteau apoi poporului mesajele lui Dumnezeu și le scriau. Un astfel de profet a fost Habacuc. În a patra carte, numărând de la coadă la cap, a Vechiului Testament găsim ce a auzit el de la Dumnezeu și ce a transmis.

   Habacuc, profetul, a vorbit ore în şir, chiar multe zile și luni, cu Dumnezeu. Se ruga  mereu și Îi ducea înaintea Lui îngrijorările sale. A fost bine așa! Dar totuși, nu s-a făcut totul cum și-a dorit Habacuc. Unele lucruri rele au rămas neschimbate. Și de aceea L-a întrebat pe Dumnezeu: „Până când voi striga către Tine, Doamne? Pentru ce...?”

   Nu întrebăm și noi uneori pentru ce Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea așa cum ne-am gândit noi? Avem voie să întrebăm, dar trebuie să știm că Dumnezeu Se gândește întotdeauna la binele nostru. Biblia spune: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre.” Aceasta înseamnă că Dumnezeu știe mult mai bine decât noi ce este bine și folositor pentru noi. Și de aceea face uneori altfel decât ne dorim noi.

   „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul.” Habacuc 1.13

   - Ciudat, tată, spune Lucian, versetul de aici nu poate fi corect. Profetul Habacuc a spus ceva greșit lui Dumnezeu.

   - De ce, băiatul meu?

   - Tată, Dumnezeu poate vedea totul, și răul. Când mă cert sau sunt neascultător, El vede, nu-i așa?

   - Ai dreptate, Lucian. Și totuși, cuvintele lui Habacuc nu sunt greșite. Ar trebui să completăm propoziția pentru a explica: „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul fără să-l judeci și să-l pedepsești.”

   - Așa... Acum Lucian a înțeles.

   - Da, băiatul meu, pentru tot răul nostru pe care Dumnezeu nu-l poate trece cu vederea L-a pedepsit pe Fiul Său, Domnul Isus. Cine crede în El nu trebuie să mai poarte pedeapsa pentru rău, pentru că Domnul Isus a fost pedepsit pentru el.

   „Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor!” Habacuc 2.2

   Lucian a ascultat cu atenție.

   - Asta nu se poate, spune el, pe tablă se poate scrie numai cu cretă. Şi apoi o ştergi.

   - Aşa este, băiatul meu, dar tocmai pentru că mesajul lui Dumnezeu nu trebuia să se şteargă, Dumnezeu i-a poruncit lui Habacuc să zgârie totul cu un cuţit ascuţit sau cu un vârf de piatră pe table. Zgârieturile în tablă nu puteau fi şterse cu apă şi burete. Ele au rămas. În fiecare zi se putea citi cuvântul dat de Dumnezeu.

   Mesajul lui Dumnezeu îl găsim astăzi în Biblie. Conţinutul ei este aşa de important, încât trebuie să-l citim tot mereu. Sunt urmări grave dacă îl desconsiderăm. De aceea citim zilnic în Biblie.

   „Eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” Habacuc 3.18

   - Habacuc pare să fi fost un om vesel, spune Lucian.

   - De ce? întreabă tata.

   - Pentru că cine se bucură este vesel. Nu-i aşa?

   - Aşa este, băiatul meu! Poate spunem mai exact: Habacuc a fost un om fericit. El s-a bucurat şi a cântat.

   - De ce oare? a vrut să ştie Lucian.

   - Băiatul meu, de fapt el o ducea greu. Poporul nu a ascultat mesajul pe care Dumnezeu i l-a transmis. Şi Habacuc era singur. Totuşi s-a bucurat, pentru că în toate greutăţile se putea baza pe Dumnezeul său. Habacuc se ţinea în orice situaţie strâns de Dumnezeu.

   Ascultând această explicaţie, Lucian şi-a amintit de şcoală. Nu stătea adeseori acolo şi el singur? Da! Şi totuşi era bucuros să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-L urmeze pe Domnul Isus.

Biblia ascunsă

   Înainte cu mulţi ani era interzis în unele ţări să ai o Biblie. Dacă se găsea într-o casă o Biblie, proprietarii trebuiau să ştie că ajungeau la închisoare sau chiar la moarte.

   Într-una din văile Tirolului trăiau în acel timp un bărbat credincios hotărât, pe nume Peter Hollmann, şi cele două fiice ale sale, Anna şi Else. Când iarăşi a ajuns vestea la ei că soldaţii s-ar afla pe drum pentru a descoperi pe creştinii care aveau în posesie o Biblie, primul lor gând a fost la Biblia lor iubită. Ei au scuns-o, bine împachetată, sub o piatră mare a sobei. Curând soldaţii au ajuns la proprietatea liniştită. Pentru că nici tatăl şi nici fiicele nu au vrut să dezvăluie unde este ascunsă Biblia, toţi trei au trebuit să pecetluiască credinţa lor cu moartea. Dar Dumnezeu a vegheat asupra Bibliei ascunse, pentru că trebuia să aducă mult rod pentru veşnicie.

   Mai mult de treizeci de ani, casa a rămas părăsită, până când s-a mutat acolo o familie. Biblia s-a găsit în timpul lucrărilor de reparaţie. Domnul Adolf, noul proprietar, a vrut să o ardă imediat, „pentru că această învăţătură străină ne va aduce numai greutăţi”, a spus el. Dar soţia lui l-a rugat să citească câte ceva din Biblie. O vecină bătrână îi spusese mai înainte că familia Hollmann, proprietarii de odinioară ai casei, fuseseră oameni foarte prietenoşi şi amabili. „Aşa că nici cartea lor nu poate fi rea”, a spus doamna Adolf.

   Când soţul ei a deschis Biblia, a căzut din ea o foaie de hârtie scrisă mărunt. Pe aceasta se putea citi:

   „Am auzit că aceia care caută să ne ia viaţa au sosit iarăşi în valea noastră. Ei caută să ne ia Biblia. Vrem să încercăm să ascundem de ei această carte preţioasă. Poate va ajunge cândva în mâinile acelora care se vor întreba: Dau cuvintele acestei cărţi puterea de a te ţine de ele până la moarte? Răspund: Niciodată nu mi s-au părut mai adevărate ca acum, când trebuie să plătim cu moartea credinţa noatră în Cuvântul lui Dumnezeu!

   Cititorule al acestor rânduri, te rugăm fierbinte, citeşte această carte cu inima sinceră şi fără prejudecăţi! Crede că eşti înaintea lui Dumnezeu un păcătos pierdut  şi acceptă mântuirea pe care Dumnezeu ţi-o oferă în această carte! Atunci vei putea spune şi tu cu mulţumire în ultimul ceas al vieţii: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept” (2 Timotei 4).

   În aşteptarea plecării lor binecuvântate la Domnul:

                        Peter, Anne şi Else Hollmann”

   Toţi au fost foarte atinşi când au auzit aceste cuvinte. „Niciodată nu voi arde această carte, care are o astfel de putere – în viaţă ca şi în moarte!” a spus tatăl.

   În fiecare seară, bărbatul şi femeia citeau în Biblie. În curând au recunoscut calea mântuirii şi au crezut în lucrarea de mântuire, săvârşită de Domnul Isus la Golgota.

   „O, dragă soţie, ce simplu este totul!” a spus domnul Adolf într-o seară, „Domnul Isus a ispăşit păcatele noastre, le-a spălat cu sângele Său. Ce minunată este dragostea Sa!”

   La început, familia Adolf a vrut să păstreze pentru ei marea fericire. Dar curând nu le-a mai fost teamă şi au dorit să împărtăşească mântuirea cu alţii. Ei le-au spus mai întâi copiilor lor despre Mântuitorul păcătoşilor. Apoi au invitat pe cunocuţi şi vecini pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţimea ascultătorilor a devenit tot mai mare. Nu trecuse nici măcar un an, şi mulţi L-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitorul lor personal.