Cămașa roz

 

Într-o zi, în îndepărtata Indie, pe un drum mergea un om bătrân, ținându-l de mână pe nepoțelul lui de cinci ani. Cei doi se îndreptau spre orfelinatul doamnei Beardslee.

Când au ajuns acolo, bătrânul îl duse pe copil sus în biroul doamnei Beardslee, spunând: „Vă rog să-l primiți aici; mama lui a murit și tatăl lui nu-l poate îngriji. Vă rog să-l învățați despre Domnul Isus, pentru că și eu Îl cunosc și Îl iubesc.” După aceea bătrânul a plecat, lăsându-l pe copil acolo. Doamna Beardslee a acceptat cu plăcere acest dar prețios, deoarece orfelinatul ei fusese fondat chiar pentru asemenea copii ca și acest micuț.

Aici, băiatul a fost îngrijit de mâini iubitoare; tot aici, a auzit în curând despre Domnul Isus și despre iubirea Lui pentru copii. În curând, băiatul L-a cunoscut și L-a iubit pe Domnul Isus, primindu-L în inima sa ca Salvator al său.

Zilele de iarnă treceau repede și se apropia Crăciunul. Doamna Beardslee obișnuia de mulți ani să dăruiască fiecărui băiat din orfelinat câte o cămașă nouă în seara de Crăciun. Dar acesta nu era un dar de Crăciun – copiii fuseseră învățați că la Crăciun Domnul Isus era Cel de care trebuiau să-și amintească. Dar seara de Crăciun părea a fi cel mai bun timp când să le dăruiască copiilor ceva ce fiecare băiat indian aprecia mult: o cămașă nouă. Mulți copii, în special cei mici de cinci ani, nu purtaseră niciodată haine până au ajuns la orfelinat. Un brâu fusese singura lor îmbrăcăminte.

Și astfel, când s-a apropiat Crăciunul, doamna Beardslee s-a deplasat la o fabrică de stofe pentru a cumpăra materialul pentru cămășile copiilor. De data aceasta, ea a ales, în locul materialului de culoare gri sau maro, un roz vesel. În curând au fost gata cămășile pentru toți băieții din orfelinat. Apoi, cămășile au fost puse în câte un pachet, cu numele copilului pe el.

În seara de Crăciun, toți băieții s-au adunat în capelă, s-au așezat jos pe podea, fiecare așteptând răbdător să-și audă numele strigat și să-și ia pachetul. Se ridicau unul câte unul când îi striga doamna Beardslee și fiecare mergea în față să-și primească noua cămașă roz, strălucitoare. Când a fost strigat numele băiatului nostru de cinci ani, el aproape că fugi în față să-și primească pachetul. Dar, spre deosebire de ceilalți copii, se opri acolo, despachetă imediat cadoul și ridică în sus minunata lui cămașă.

Ce frumusețe era ea pentru el, cel care nu avusese în toată viața lui ceva atât de minunat! Ținând cămașa cu multă grijă, cu fața radiind de bucurie, se uită spre doamna Beardslee spunând în limba lui maternă: „Maji” (a mea)? Doamna Beardslee i-a răspuns: „Hoy” (da).

Apoi, întorcând cămașa, descoperi că are și un buzunar, un buzunar adevărat. Se întoarse iarăși spre doamna Beardslee și întrebă: „Maji a ha?” (Este al meu?) „Da, este al tău”, răspunse ea. Apoi, fără niciun moment de ezitare, îmbrăcă repede cămașa și alergă înapoi spre locul lui. Cât de mult își iubea acest băiețel cămașa roz! Când veni ora de culcare în acea seară, cei ce îngrijeau copiii cu greu îi dezbrăcară de cămașă – vroia să doarmă cu ea!

A doua zi era Crăciunul. Copiii s-au strâns din nou în capelă dis-de-dimineață, așezându-se pe podea. Încă din octombrie, de când misionarul le explicase însemnătatea și înțelesul fericitei zile ce se apropia, băieții începuseră să se gândească la ce daruri ar fi potrivite să le aducă Domnului Isus de ziua Lui.

După ce s-au așezat, au cântat cântări de Crăciun și s-au rugat. Apoi a sosit momentul mult așteptat – când urma ca ei să-i prezinte Domnului Isus darurile lor. Câtă dragoste era adunată în fiecare dar! Era dragostea inimii lor pentru El, care i-a iubit atât de mult, încât Și-a dat viața pe cruce – tot ce avea mai bun pentru ei.

Băieții au pornit înainte printre rânduri. Acești copii din India purtau cămășile lor roz peste pantaloni, iar în față erau adunate – acolo țineau darul pe care fiecare dorea să-l pună în fața Domnului Isus în ziua de Crăciun. Fiecare avea câte un pachețel, în afară de băiețelul care venise de curând la orfelinat. Când ajungeau la masa din capătul sălii, puneau pe ea darurile din dragoste ce le adusese fiecare. Curând, masa s-a umplut cu daruri și misionarii se bucurau că băieții au învățat să dăruiască cu bucurie lui Hristos.

Băiețelul cel nou îi urma pe ceilalți, dar cămașa lui atârna drept în jos, peste pantaloni – goală. El ce să dea? Ce ar putea da un băiat de cinci ani? Doamna Beardslee era neliniștită. Desigur, el era prea mic ca să înțeleagă sensul celor ce se petreceau. Oare va lua vreunul din pachete, crezând că este pentru el? Dar nu; când a ajuns în fața mesei încărcate cu daruri, s-a uitat la toate, apoi s-a întors spre doamna Beardslee care era în apropiere și spuse cu lacrimi în ochi și cu glas tremurat: „Nu am nimic pentru El.” Apoi micuțul se uită la cămașa lui roz. Mângâie cu dragoste buzunarul, apoi încet, începu să descheie nasturii, se dezbrăcă de prețioasa lui cămașă, o împătură cu grijă și o puse pe masă lângă celelalte daruri. Uitându-se în ochii doamnei Beardslee, băiețelul cel scump spuse: „Yesu Chrest Buckshesh” (Darul pentru Isus Hristos). Cu o față strălucitoare, acest mic băiat din India se duse înapoi la locul lui.

O, cât de fericit va fi Domnul Isus dacă fiecare Îi dăm ce avem mai bun – pe noi înșine în primul rând – la acest Crăciun!

 

Un loc în cer

 

Un ajutor de brutar, care tocmai primise un loc de muncă, a vizitat pentru prima dată clienții noului său angajator. O clientă l-a întrebat dacă îi place la noul său șef. El a spus că nu se poate plânge, doar că șeful înjura foarte mult și aceasta îl deranja.

- Dacă nu puteți suporta vorbele urâte, înseamnă că proveniți dintr-o familie religioasă, a spus clienta și l-a întrebat mai departe:

- Îmi permiteți să vă întreb și dacă veți ajunge în cer?

- Sunt convins de aceasta.

- De ce credeți așa de puternic că aveți un loc în cer?

- Pentru că sunt evanghelic, a răspuns tânărul brutar.

Spre mirarea lui, clienta a fost de altă părere. Ea a spus:

- Evanghelicii nu ajung în cer – cel puțin n-am citit despre așa ceva în Biblia mea – și nici catolicii sau cum se mai numesc ei. Știți cine are intrare în cer? Oamenii care au mărturisit că sunt păcătoși pierduți și au recunoscut acest lucru în fața lui Dumnezeu și L-au acceptat pe Domnul Isus, în credință, ca Salvator.

Brutarul nu a fost bucuros să audă aceste cuvinte. El a spus că mai are de mers și la alți clienți, a salutat scurt și a plecat.

 

Câțiva ani mai târziu, un bărbat a intrat în atelierul unui comerciant de biciclete pentru a-și lăsa bicicleta la reparat. Când comerciantul a auzit că clientul vine din localitatea vecină, s-a interesat de o femeie, căreia mai demult, când era ajutor de brutar, îi ducea adeseori pâinea acasă.

- Ea este soția mea, a explicat zâmbind cel întrebat.

După ce comerciantul de biciclete și-a revenit din mirare, a spus:

- Vă rog să-i transmiteți soției dumneavoastră salutul meu și să-i spuneți că între timp mi-am schimbat meseria, dar mă gândesc adeseori la discuția noastră din acea dimineață, care a fost pentru binecuvântarea mea. Vă rog să-i spuneți că ajutorul de brutar va ajunge totuși în cer, nu pentru că este evanghelic, ci pentru că a venit ca păcătos pierdut la Domnul Isus și L-a primit în credință ca Mântuitor al său.

 

Ce se întâmplă cu trupurile noastre când murim?

 

   Noi nu luăm trupurile noastre cu noi în cer când murim. Când murim, numai trupurile mor. Sufletele însă trăiesc. Ele se duc în cer spre a fi cu Isus. Nu știm încă ce vom face în cer fără trupuri. Dar știm că vom fi perfect fericiți, deoarece vom fi cu Isus. Și aceasta este tot ce ne trebuie pentru a fi pe deplin fericiți.

   Când sufletele se duc să trăiască cu Isus, trupurile rămân pe pământ. Când cineva este mort, trupul îi este pus într-un sicriu. Apoi toți prietenii se duc să vadă sicriul cu trupul. Este pentru ultima oară când îl mai pot vedea, până la sfârșitul lumii. După câteva zile, corpul mort trebuie îngropat. Chiar dacă am vrea, nu-l putem ține în casă, pentru că după ce sufletul s-a dus din corp, corpul se schimbă. Începe să se descompună. Nu ne place să vedem aceasta, așa că îngropăm trupul în mormânt.

   Corpul lui Isus a fost așezat într-o peșteră, dar El n-a rămas acolo. El a înviat în dimineața de Paști. Și pentru că Isus a înviat, nici trupurile noastre nu vor rămâne în mormânt. Chiar dacă vor sta acolo mult timp, până când se va alege praful din ele, într-o zi, când Isus va veni din nou, la sfârșitul lumii, El va învia trupurile noastre făcându-le nemuritoare și ele vor fi la fel ca trupul Său după înviere.

   Chiar dacă trupul unei persoane este ars în foc, sau înecat în lac, sau strivit de tren, Isus îl va învia din nou. Nu va fi atunci o zi glorioasă?

Hristos a murit pentru păcatele noastre

 

   Micul fiu al unui bărbat necredincios primise o Biblie și citea cu atâta interes din ea, încât uita totul în jurul lui.

   Când tatăl s-a apropiat de el, l-a întrebat neprietenos:

   - Ce carte ai acolo?

   Băiatul s-a uitat cu lacrimi în ochi la el și a răspuns:

   - Tată: Ei L-au răstignit.

   Tatăl a rămas pe loc ca pălmuit. O săgeată din tolba lui Dumnezeu i-a pătruns în suflet. Degeaba se ostenea să o scoată. Tot timpul auzea în inima sa cuvintele: Ei L-au răstignit. Necazul sufletului său devenea tot mai mare; conștiința lui nu mai putea ajunge la liniște și tânjea după iertare și pace.

   Cuvintele băiatului: Ei L-au răstignit l-au ajutat să ajungă la mântuire și pace. L-a primit în inimă pe Acela care a murit pentru el la cruce, așa cum este scris: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53.5).

 

   Oricât de mari au fost suferințele pe care le-a suferit Domnul Isus din mâna oamenilor, suferințele din partea lui Dumnezeu din cauza păcatelor noastre au fost cu mult mai mari. La crucea de pe Golgota, Dumnezeu Și-a arătat pe deplin dragostea Sa, iar omul, cea mai adâncă ură.

 

Mai târziu...

 

   La sfârșitul unei evanghelizări, un tânăr s-a ridicat și a cerut să i se permită să spună câteva cuvinte.

   „Doresc să vă povestesc pe scurt ceva din viața mea”, a spus el. „Eram unicul fiu al părinților. Dimineața și seara, părinții citeau din Cuvântul lui Dumnezeu, apoi tata se ruga pentru mine și întotdeauna amintea numele meu. Nu îmi plăcea acest lucru. Tata a murit pe neașteptate. Mama a continuat cu citirea Bibliei și cu rugăciunea. Dar eu am refuzat să rămân în cameră, când mama citea Cuvântul lui Dumnezeu. Ea m-a îndemnat cu toată dragostea să nu plec și să citesc cu ea Biblia.

   «Băiete, nu poți fugi de Dumnezeu. El te iubește! Nu-L respinge, El vrea să-ți dea mântuirea veșnică.»

   Eu i-am răspuns: «Lasă-mă în pace, mamă. Pot să devin creștin și mai târziu. Când devii creștin, trebuie să renunți la multe lucruri și acum nu este momentul pentru așa ceva. Îți promit că mai târziu mă voi gândi la aceste lucruri.»

   Apoi am început să vin adeseori seara foarte târziu acasă, dar mama era întotdeauna trează și mă aștepta. Nu mi-a făcut niciodată niciun reproș, dar vedeam câte griji îi făceam. Adeseori o auzeam târziu noaptea cum se ruga: «Doamne, salvează-l pe băiatul meu!»

   De la un timp nu am mai rezistat să rămân acasă și mi-am căutat de lucru și o locuință într-un alt oraș.

   Într-o zi am aflat că mama era bolnavă. Mi-am propus să o vizitez curând, însă am tot amânat această vizită. «Ea mă va îndemna iarăși să mă pocăiesc», mi-am spus și am vrut să evit acest lucru.

   Dar când un cunoscut mi-a spus că mamei mele nu-i merge bine, mi-am propus hotărât să merg la ea la sfârșit de săptămână. Dar până să ajung la ea, am primit o telegramă de la un vecin – mama mea murise!

   Au urmat zile îngrozitoare. «Cine se va ruga acum pentru mine?», mă întrebam mereu. Necazul meu interior devenea uriaș, pentru că acum conștientizam pentru prima oară că aveam de-a face cu un Dumnezeu sfânt și drept. Și deodată mi-am adus aminte de toate păcatele mele multe din viața mea și am strigat deznădăjduit: «O, Dumnezeule, îndură-Te de mine, iartă-mă, iartă-mă!» Atunci nu m-am mai gândit la prietenii și cunoscuții mei, la colegii mei de muncă și vecini, nu – mă vedeam doar pe mine singur în lumina lui Dumnezeu. Și Dumnezeu S-a îndurat de mine. El mi-a îndreptat privirea spre Golgota, spre lucrarea de mântuire a Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Atunci în inima mea a venit pacea, bucuria iertării păcatelor mele prin credința în Mântuitorul, care a murit și pentru mine și vina mea.”

   Toți l-au ascultat pe tânărul bărbat cu multă atenție. El a încheiat mărturia lui scurtă despre harul lui Dumnezeu cu cuvintele grave:

   „Dumnezeu m-a iertat. Dar până la moarte voi purta în inimă durerea că i-am făcut mamei mele atâta necaz.”

   „Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire...”

(2 Corinteni 7.10)