Sub protecția lui Dumnezeu

 

   - Ați văzut vreodată lei în sălbăticie?, l-au întrebat copiii pe un misionar care a lucrat în Africa de Sud timp de mai mulți ani.

   - Oh, da, a răspuns misionarul, odată am văzut un grup întreg de lei, mai aproape decât mi-aș fi dorit.

   Copiii ascultau cu sufletul la gură cum le povestea:

   - Trebuia să vizitez o stație misionară. Soția mea și fetița noastră erau cu mine, precum și câteva persoane de culoare, care ne însoțeau. Călătoream cu un car cu boi. Într-o seară, spre groaza noastră, ne-am dat seama că ne rătăcisem și că ne aflam într-o zonă complet pustie. Nu se vedea niciun sat și nicio casă. Solul nu prezenta nici cea mai mică urmă de iarbă și, ceea ce era și mai rău, nu am găsit apă. Dar nu se putea face nimic în nenorocirea în care ne găseam. A trebuit să ne petrecem noaptea în deșert. În dimineața următoare am sperat să găsim din nou drumul cel bun. Cea mai mare dificultate în timpul acestui repaus involuntar în pustietate a fost de a păzi animalele noastre de tracțiune, patru boi puternici, și de a le împiedica să fugă. Cum am fi putut ieși din acest pustiu fără ei? Am dezlegat animalele de la căruță și am instalat o tabără simplă. Cei care ne însoțeau s-au culcat imediat. Soția mea și micuța Mary au rămas în căruță, sub prelată. Eu însumi îmi asumasem cea mai dificilă sarcină de a păzi boii.

   Dar nu a durat mult până când am adormit și eu. Când m-am trezit, se iveau zorii. M-am uitat speriat în jur și, nu departe de noi, am văzut trei lei puternici care ne priveau. Am fost cuprins de frică și de groază. Ce puteam face acum?, m-am întrebat neputincios și am strigat la Dumnezeu pentru ajutor. Iar Tatăl nostru ceresc a intervenit într-un mod miraculos pentru a ne proteja.

   Chiar în acel moment, s-a iscat un vânt proaspăt de dimineață care a umflat prelata ușoară a căruței noastre, iar vârfurile prelatei, care atârnau pe marginea căruței, au început să fluture în vânt și să bată în cadrul căruței. Acest zgomot a fost ceva neașteptat pentru lei, încât aceștia nu îndrăzneau să se apropie și se uitau la căruță ca vrăjiți. În cele din urmă s-au retras pas cu pas, fără să-și ia ochii de la căruță până când nu s-au îndepărtat suficient de mult. Apoi s-au întors și au sărit departe în salturi înalte.

   Veți înțelege că am răsuflat ușurat când oaspeții noștri neinvitați au plecat. Apoi am plecat cu însoțitorii noștri băștinași să ne căutăm boii de tracțiune. În cele din urmă i-am găsit la un loc cu apă, la mai mult de o oră de mers pe jos de căruța noastră. Probabil că au mirosit apa. A fost un lucru bun că nu au rămas lângă căruța noastră în timpul nopții, pentru că ar fi căzut cu siguranță sub labele leilor. Am dus boii înapoi în tabără, ne-am pregătit pentru continuarea călătoriei, iar acum, la lumina zilei, am regăsit repede drumul cel bun și am ajuns cu bine la destinație.

   Misionarul și-a încheiat cele spuse cu aceste cuvinte:

   - Și noi putem spune: Însă Domnul a stat lângă mine... și am fost scăpat din gura leului (2 Timotei 4.17).

 

   Dumnezeu folosește uneori mijloace mici, foarte puțin vizibile, atunci când ne salvează. Da, El are o cale, El nu duce lipsă de mijloace!

   Ne încredem întotdeauna în El?

 

New York

 

   Într-una din încăperile unui muzeu de artă din New York, s-a descoperit în anul 2002 o pictură a artistului renascentist italian Michelangelo în valoare de aproximativ zece milioane de euro. Această lucrare veche de aproape cinci sute de ani a fost licitată cândva pentru numai șaizeci de dolari și a rămas apoi nebăgată în seamă în arhivă.

   Poate că și în casa voastră se află o comoară uriașă, pe care ați ignorant-o până acum. Nu mă refer la o ladă de lemn veche cu monede rare de aur și de argint, ci la Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu. Prin Biblie, Dumnezeu ne vorbește și astăzi, iar indicațiile Sale sunt mult mai valoroase decât un camion plin cu lingouri de aur.

   Citiți Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu! Această carte veche vă va conduce la o viață cu totul nouă, dacă credeți mesajul ei.

   Biblia nu este o carte demodată, pentru că adevărul nu se poate demoda.

                                                                                                                         

Eu am făcut

 

   În clasa a treia, urma să înceapă lecția de română, dar în băncile din spate se auzeau șoapte și agitație. Învățătoarea și-a ridicat privirea.

   - Ce este, Bernd? Bernd s-a înroșit la față și a izbucnit supărat:

   - Mi-au luat noul meu stilou.

   Toți copiii se uitaseră de dimineață la acel stilou, pe care Bernd îl primise de la mătușa lui și care era cel mai frumos stilou pe care îl văzuseră vreodată: avea o carcasă cromată în care un stilou maro putea fi glisat în sus și în jos. Avea și un inel în partea de sus pentru a-l agăța și o bilă cu o bucată de sticlă în ea. Și această bucată de sticlă, da, aceasta îl făcea deosebit! Dacă închideai un ochi și te uitai atent cu celălalt, puteai vedea înăuntru tot felul de imagini din Amsterdam, foarte mici, dar totuși foarte clare. Erau chiar și litere dedesubtul imaginilor: „Castelul”, „Poșta”, „Muzeul”. Înainte de a merge acasă, Bernd învelise stiloul într-o hârtie verde și îl pusese peste cărțile lui, pentru că după-amiază voia să scrie temele cu el. Și acum – dispăruse!

   Învățătoarea i-a întrebat mai întâi pe copii, pe rând, dacă au luat sau au văzut stiloul, dar toți copiii au răspuns negativ. Problema trebuia rezolvată, așa că învățătoarea a spus că vor mai discuta despre aceasta la ora patru.

   În timpul pauzei, a vorbit cu directorul școlii, iar după ore, toți copiii au rămas în continuare în clasă.

   - Băieți și fete, a spus domnul Westermann, lui Bernd îi lipsește noul său stilou pe care l-ați văzut cu toții. Acest stilou a fost aici în școală și trebuie să apară din nou. Dacă cineva l-a luat, știu că deja îi pare rău, dar poate că îi este rușine să recunoască acest lucru. Cu siguranță, nu s-a bucurat nicio clipă de stilou, pentru că acesta îi arde degetele doar atingându-l. Dar îi este rușine și de aceea îl voi ajuta. Oricine l-a luat poate să mi-l aducă mie, astăzi sau mâine, și promit că nimeni altcineva în afară de mine nu va ști. Nu se va mai vorbi despre aceasta. Acum mergeți acasă.

   Nu a fost o despărțire fericită, dar până dimineața următoare, impresia s-a estompat pentru majoritatea copiilor. Când au început orele de curs și domnul Westermann a fost ultimul care a intrat în clădirea școlii, a văzut un pachețel verde pe podea, chiar în spatele ușii exterioare. L-a ridicat – și acolo era stiloul. Cum a ajuns pe coridor?

   Domnul Westermann le-a spus copiilor și a adăugat:

   - Băieți și fete, cred că celui care a luat stiloul îi pare foarte rău și a vrut să îl dea înapoi, dar nu a îndrăznit. Așa că l-a pus pe coridor în speranța că totul se va rezolva în acest fel. Dar cred că își dă seama că nu este bine așa. De aceea aștept o mărturisire sinceră!

   Și așa a mai trecut o zi. Seara, Fritz și Karl Hansen s-au pus în paturile lor. Karl plângea tot timpul, iar Fritz se răsucea neliniștit într-o parte și în alta.

   - Nu plânge așa, Karl, a spus Fritz, Bernd are acum din nou stiloul. De ce ar trebui să mă duc la domnul Westermann și să-i spun că l-am luat doar ca să mă uit la el? Nu am vrut să-l păstrez. De ce mai plângi acum?

   Aș vrea să-i spui sincer domnului Westermann, sunt sigur că este mai bine așa. Dacă ar ști mama! Și ea ți-ar spune că trebuie să mărturisești sincer!

   Fritz s-a zvârcolit mult timp și în cele din urmă a adormit. Când a venit timpul să se ridice din pat, a luat o decizie.

   - Acum fii liniștit, Karl, voi spune chiar astăzi.

 

   Când a venit pauza, Fritz a rămas să își aranjeze cărțile, iar când domnul Westermann a ieșit din clasă, a alergat la tablă, a luat o bucată de cretă și a scris cu litere mari și clare:

   Eu am făcut. Fritz Hansen

   Așa a vrut să mărturisească. Nu doar domnul Westermann, nu, toată școala trebuia să știe acum. Doar atunci se va simți din nou liber și în largul lui. Apoi s-a dus afară și s-a jucat cu ceilalți băieți. Când lecțiile au reînceput, inima lui a început să bată cu putere.

   Era multă tensiune în clasă. Domnul Westermann se uitase și el la tablă și apoi la Fritz. Fața lui nu era deloc supărată, dimpotrivă, foarte prietenoasă.

   - Copii, a spus el, bineînțeles că ați văzut cu toții ceea ce este scris pe tablă. Acum, închideți cu toții ochii strâns pentru un moment, până când voi număra până la trei. Pot să mă bazez pe toată lumea să țină ochii închiși, nu-i așa? Apoi, domnul Westermann a șters „Eu am făcut” de pe tablă. Dar pe „Fritz Hansen” l-a lăsat și a scris dedesubt cu litere la fel de mari: „...este un băiat de treabă!” Apoi a spus „unu, doi, trei” și toți ochii, inclusiv cei ai lui Fritz, s-au deschis și s-au uitat la tablă, pentru că știau că este ceva de văzut.

Un moment s-au auzit râsete și copiii au privit în jur! Când domnul Westermann a spus: „Oricine crede că așa este, să ridice mâna”, în clasă s-au ridicat atâtea mâini câți copii erau – cu excepția unuia. Iar cel căruia îi aparținea această mână învățase în acele câteva zile ceva ce nu avea să uite toată viața lui.