Frica de Dumnezeu aduce cu sine viață și binecuvântare

 

   William Colgate, un băiat de 16 ani, a fost nevoit să părăsească de timpuriu casa părintească pentru a-și câștiga singur existența. Toate bunurile sale erau constituite dintr-o mică legătură pe care o purta în spate. A mers pe vechea cărare care ducea spre interiorul orașului New York. Pe drum, a întâlnit un fost vecin care era căpitanul unei bărci de canal.

   - Unde te duci, William? l-a întrebat acesta pe băiat.

   - Nu știu, a fost răspunsul băiatului. Tatăl meu este prea sărac ca să mă mai țină acasă, așa că a spus că trebuie să mă întrețin singur.

   - Ei bine, acest lucru nu este chiar așa de rău, a spus căpitanul. Dar ai grijă să începi bine acum, și vei reuși și în continuare. – Ce ai învățat?

   - Oh, nu prea multe până la șaisprezece ani!

   - Nici la școală nu ai mers până la această vârstă, nu-i așa?

   - Nu, nu! Singurele mele abilități profesionale sunt fabricarea săpunului și a lumânărilor!

   - Ah, bine! a spus căpitanul. Acum doresc să mă rog cu tine și să-ți dau câteva sfaturi. Apoi te voi lăsa să pleci!

   Au îngenuncheat și bătrânul s-a rugat pentru William.

   La despărțire, căpitanul i-a spus băiatului:

   - Vei vedea, în curând cineva va fi cel mai important fabricant de săpun din New York! Dă-i inima ta Domnului Isus Hristos! Dă-i Domnului din fiecare dolar pe care îl vei câștiga ceea ce-i aparține Lui! Fă un săpun bun! Să ai o inimă deschisă pentru cei săraci! Atunci vei deveni cel mai important producător de săpun!

   William i-a mulțumit pentru sfaturi, și-a luat rămas bun și s-a îndreptat spre marele oraș. Străin, fără adăpost, fără prieteni sau cunoștințe, a rătăcit prin oraș în căutarea unui loc de muncă.

   În curând a fost angajat la un producător de săpun. Era doar o afacere mică.

   Sfaturile bătrânului căpitan l-au însoțit pe William. În scurt timp, el s-a întors la Dumnezeu și a dat primul dolar pe care l-a câștigat pentru cauza lui Dumnezeu. – Acum citea cu sârguință Biblia și a văzut că israeliții din vremea Vechiului Testament trebuiau să dea zeciuiala din toate veniturile lor Domnului și erau binecuvântați. De atunci, și el a dat zeciuiala.

   Datorită abilităților lui William Colgate, mica fabrică de săpun a prosperat, iar el a ajuns la responsabilități mai mari. În curând a reușit chiar să preia întreaga afacere și a devenit singurul proprietar al magazinului!

   Cu bucurie, William Colgate Îi dădea acum Domnului două zecimi din toate veniturile sale. Dumnezeu a răsplătit această credincioșie în mod minunat. Afacerea sa a devenit vestită în întreaga lume și veniturile sale au crescut într-o asemenea măsură, încât el a dat din ce în ce mai mult și, în cele din urmă, cea mai mare parte a veniturilor sale pentru cauza lui Dumnezeu. Cu mica parte rămasă, el a avut suficient pentru sine și echipa sa.

 

   Copii, aici vedeți cum Dumnezeu poate binecuvânta! Țineți minte acest lucru și acționați și voi cu credință! Dar Dumnezeu vrea doar donatori care dau de bunăvoie și cu bucurie. Biblia spune:

   „Pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu” (2 Corinteni 9.7).

   Cine credeți că experimentează contrariul? – Cel care bagă totul în buzunar pentru el însuși și cheltuie și risipește banii inutil, pierde binecuvântările prețioase și se află sub blestem. Cât de trist!

   Binecuvântarea Domnului îmbogățește fără efort!

 

   „Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile ... puneți-Mă astfel la încercare, zice Domnul oștirilor, și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare” (Maleahi 3.10).

   „Cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu” (2 Corinteni 9.6,7).

„Nu pot, mamă”

   Elvi era rareori foarte exactă în privința adevărului. Mai ales când venea acasă de la locul de joacă, îi povestea mamei sale tot felul de lucruri care se întâmplaseră acolo, dar care, așa cum mama ei își dădea imediat seama, nu puteau fi toate adevărate.

   Mama își făcea griji pentru Elvi a ei.

   Într-o zi, Elvi a relatat un alt incident care nu putea fi adevărat. Când a terminat, mama ei a luat-o în brațe.

   „Acum, mai spune-mi o dată toate acestea. Spune tare și clar, pentru că L-am rugat și pe Mântuitorul să te asculte!”

   Elsi s-a uitat la mama ei, surprinsă și a rămas tăcută o bună bucată de timp. Dintr-o dată, lacrimi mari i-au curs pe obraji și, plângând, a mărturisit: „Nu pot, mamă, am mințit, iar Mântuitorul știe aceasta...” Și puțin mai târziu a adăugat: „Nu vreau să mai fac așa ceva niciodată”. Și s-a ținut de cuvânt – cu ajutorul Mântuitorului ei.

Despre câine

 

   Un câine alerga pe lângă un curs de apă și avea în gură o bucată de carne. Când a văzut umbra cărnii în apă, a crezut că este tot carne și a apucat-o cu lăcomie. Dar când a deschis gura, bucata de carne i-a căzut din gură și apa a dus-o departe. Așa că a pierdut atât carnea, cât și umbra.

   Această fabulă ne arată că trebuie să ne mulțumim cu ceea ce ne dă Dumnezeu. Cine vrea prea mult va primi prea puțin.

   De asemenea, unii pierd certitudinea în favoarea incertitudinii.

Martin Luther (1483 - 1546)

 

   Mulți oameni știu că reformatorul Martin Luther a tradus Biblia în limba germană acum 500 de ani. Însă doar câțiva știu că Luther a scris și fabule. Și aproape întotdeauna a adăugat o învățătură, o lecție la fabulele sale.

   O fabulă este întotdeauna scrisă cu intenția de a prezenta lecții practice de viață. În acțiune apar animale în loc de oameni. O fabulă este foarte asemănătoare cu o parabolă. Ea este menită să arate și să compare caracteristicile și comportamentul uman.

   Cea mai veche colecție de fabule este atribuită lui Esop. Ai citit, cu siguranță, fabulele sale „Iepurele și broasca țestoasă” sau „Vulpea și strugurii”. Se spune că Esop ar fi scris peste 300 de fabule.

   Esop a fost un sclav care se presupune că a trăit în Samos (Grecia) pe la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr. Într-o zi, se spune că stăpânul său, într-o dispoziție proastă, i-a servit un pepene amar. Esop a luat o mușcătură și l-a mâncat în întregime. Stăpânul său a rămas uimit și l-a întrebat cum de a putut mânca un fruct atât de rău. Esop i-a răspuns: „M-am bucurat deja de atâtea fapte bune din partea ta, încât pot foarte bine să mănânc și un fruct amar din când în când.” Acest răspuns l-a mișcat atât de mult pe stăpânul său, încât i-a dăruit libertatea. –

   Atât Esop, cât și alți oameni renumiți din Antichitate nu L-au cunoscut pe Domnul Isus. Iar noi, care Îl cunoaștem pe Mântuitorul și dorim să-L urmăm, trebuie să ne fie de fapt rușine de acei oameni, când ne gândim la comportamentul lor prudent și înțelept.

   „... dar înțelepciunea este cu cei smeriți” (Proverbe 11.2).

 

 

De cugetat

 

   Odată, un tânăr creștin zelos a venit la mine. Mi-a povestit cum, cu o zi înainte, a trebuit să meargă pe aceeași cărare cu bătrânul Martin o bună bucată de timp și a folosit această frumoasă ocazie pentru a-i arăta bătrânului toată gravitatea veșniciei și bogăția dragostei lui Dumnezeu. Dar Martin era destul de împietrit și, după toate cuvintele sale, în cele din urmă a răspuns doar atât: „Eu, sărmanul bătrân, trebuie să mă chinui cu sacoșa aceasta grea, deoarece soția mea este bolnavă. Nu pot simți nimic din dragostea lui Dumnezeu”.

   „Ce groanică este această respingere!”, și-a încheiat raportul tânărul zelos.

   „Știi, i-am răspuns, îl înțeleg foarte bine pe bătrân.”

   „De ce? La urma urmei, i-am explicat totul suficient de detaliat”.

   I-am răspuns: „Nimic din toate acestea nu-l putea ajuta atât timp cât omul transpira sub povara sa. Dacă i-ai fi cărat sacoșa, s-ar fi gândit la ceea ce i-ai spus”.