Cel drept va trăi prin credință

   În anul 1944, atacurile aeriene ale aliaților au devenit tot mai dese în orașele germane, iar noi copiii stăteam în fiecare noapte câteva ore în pivnița vecinilor, care părea deosebit de sigură. Când se termina alarma, mergeam clătinându-ne, morți de oboseală spre locuința noastră, mulțumitori că Domnul cel bun ne-a păzit de rău și în acea noapte. Dar foamea era adesea mare după veghea din timpul nopții. Alimentele erau raționalizate prin cartele. O pâine trebuia să ajungă pentru familia noastră de patru persoane o săptămână întreagă. Mama făcea lunea cu cuțitul șapte crestături în pâinea cea lungă. Mai mult decât o bucată nu puteai mânca într-o zi.

   Fratelui meu de treisprezece ani i-a fost odată foarte foame și a rugat-o pe mama să-i dea o bucată de pâine după ce ne-am întors din pivnița incomodă. Mama spuse: „Nu, băiatul meu, nu pot să-ți dau pâine, ai mâncat rația pentru astăzi.“ Dar tata a spus: „Dă-i o bucată de pâine în credință!“ Și mama a făcut ce i-a spus tata. Credința ei nu a făcut-o de rușine: dimineața, când a intrat în magazinul de alimente, proprietarul a întâmpinat-o cu cuvintele: „Astăzi a fost livrată pentru dumneavoastră o pâine de 2,5 kg.!“ Era o pâine de casă, făcută de o țărancă cunoscută de noi din satul vecin. Așa a răspuns Dumnezeu la încrederea mare a părinților mei, iar noi am putut doar să ne minunăm și să-I mulțumim lui Dumnezeu.

În sinagogă

   În fiecare zi, Domnul Isus era pe drum, pentru a le spune oamenilor despre Dumnezeu. Cu El mergeau bărbații pe care i-a chemat și i-a făcut ucenici. Dar și alți bărbați și femei li se alăturau lor, pentru că erau impresionați de cuvintele Lui.

   Astfel au ajuns în Capernaum. Cetatea se afla în Israelul de Nord, lângă lacul Ghenezaret. Era sabat; sabatul este ziua în care oamenii trebuiau să se odihnească în Israel și aveau timp să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Isus și ucenicii Săi au mers cu ceilalți oameni din Capernaum în sinagogă. Acolo se citea tare din suluri și bărbați învățați explicau ascultătorilor ce se citea. Aproape nimeni nu avea în acel timp suluri cu textele Bibliei și puțini știau să citească. De aceea se întâlneau în ziua de sabat, pentru a asculta despre Dumnezeu.

   Isus a cerut să i se dea sulurile, a citit un capitol și l-a explicat. Vizitatorii sinagogii s-au mirat. Așa ceva nu au mai auzit niciodată! Acest tâmplar, care nu a fost în școlile învățaților, le explica Cuvintele lui Dumnezeu mai bine decât toți cunoscătorii și învățații Scripturii dintre ei. În timp ce Domnul Isus vorbea, ascultătorilor li se părea ca și când Dumnezeu le era foarte aproape.

   „Un Învățător deosebit a fost astăzi în sinagogă“, au spus acasă vizitatorii. „El a vorbit așa de viu despre Dumnezeu și ne-a explicat Scripturile vechi cum nu am mai auzit niciodată până acum. Până acum ne-am gândit întotdeauna, că Dumnezeu ar fi un Dumnezeu departe, care observă cu severitate dacă ținem toate poruncile. Dar astăzi am cunoscut un alt Dumnezeu. Un Dumnezeu, care iubește oamenii și vrea să le ierte vina și păcatul. Ați auzit vreodată așa ceva? Învățații noștri ne-au prezentat tot timpul numai poruncile și legile.“ Dar unii și-au amintit: „În ultimul timp se aude câte ceva despre Isus. El vorbește minunat despre dragostea lui Dumnezeu. Și noi am vrea să-L ascultăm.“

   Domnul Isus a adus oamenilor vestea eliberatoare despre dragostea lui Dumnezeu. El le-a spus de asemenea că Dumnezeu nu poate trece cu vederea peste răul în gânduri, cuvinte și fapte. Dar Dumnezeu vrea să ierte.

   Dorești tu, ca Dumnezeu să te ierte? Calea spre Dumnezeu este foarte simplă.

   Tu trebuie doar:

- Să recunoști că ai făcut greșeli și ai acționat greșit

- Să recunoști ce a fost greșit și ce te împovărează

- Să crezi că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său pe pământ, pentru a purta la cruce pedeapsa pentru păcatele tale și

- Să accepți că Domnul Isus a devenit și Mântuitorul tău.

   Astfel devii un copil al lui Dumnezeu și poți merge întotdeauna mai departe pe calea vieții tale cu Dumnezeu! El nu te lasă singur niciodată!

O lumină luminează

   Era o zi umedă și rece. Soarele rămânea ascuns sub nori groși. Fără încetare, vântul sufla ploaia spre fereastră. Dora se uita afară pe stradă.

   „Ce zi plictisitoare și posomorâtă!“ se gândi ea. Nimeni nu se ocupa de fetiță, nimeni nu se juca cu ea, ca să treacă timpul mai repede. Tata era la birou, mama avea dureri de cap, iar bebelușul, surioara mai mică a Dorei, plângea de un timp îndelungat.

   Dora stătea la fereastră, cu coatele pe pervazul ferestrei, cu năsucul lipit de geam. Dacă ar fi măcar bunica aici...

   Bunica a spus cândva, că dacă ar citi dimineața un capitol din Biblie și apoi ar încerca să facă ce scrie acolo, atunci nu ar mai avea timp să se simtă singură și să fie tristă, atunci nu ar mai fi plictisită.

   Dora s-a dus să-și aducă Noul Testament. Acum avea timp să învețe versetul pentru școala duminicală. Îl găsi repede, în Evanghelia după Matei, în capitolul 5:

   „Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor...“

   Dora deveni gânditoare. Era o zi posomorâtă, urâtă. Dar nu putea să aducă ea puțină lumină? Nu trebuia să-i lumineze lumina ei pe toți din casă?

   Bebelușul încă mai plângea. Dora se duse în camera de copii, o ridică pe surioara ei cu atenție din pat, o luă în brațe și se așeză puțin cu ea pe marginea patului, astfel ca bebelușul să poată râgâi. Când după un timp așeză bebelușul jos, aproape că era adormit.

   Apoi Dora se duse în dormitorul mamei. Mama a trebuit să se pună în pat, pentru că avea dureri puternice de cap. Spuse:

   - Frumos din partea ta, că ai liniștit bebelușul. Eu nu aș fi putut acum, pentru că nu mă simt deloc bine.

   Dora se bucură mult de această laudă. Ea alergă în baie și se întoarse cu o cârpă umedă, pe care o puse pe fruntea mamei. Apoi trase perdelele la fereastră, ca să se facă întuneric în cameră și părăsi încet dormitorul. Mama îi zâmbi:

   - Dora mea cea bună!

   Și în camera de joacă era ceva de făcut. Acolo trebuia să se facă în sfârșit ordine. Și apoi în bucătărie! Era aproape ora 5, iar tata trebuia să vină în orice moment acasă.

   „Desigur, se va bucura dacă voi pune masa pentru el“, se gândi Dora.

   Deabia termină, când tatăl sosi.

   - Ah, mica mea rază de soare, astăzi ai muncit mult!

   Când mama s-a simțit puțin mai bine și s-a putut ridica, când bebelușul după somnul lui râse și dădu din picioare, când tata s-a așezat lângă Dora și a început să se joace cu ea, atunci lumea a arătat pentru toți din casă altfel decât la amiază, cu toate că afară cerul mai era încă acoperit de nori și vântul bătea ploaia înspre geamurile ferestrelor.