- Ia pleacă de aici, măi băiete! Toată ziua
dai târcoale în jurul gheretei mele, de parcă ai vrea să o înghiţi cu ochii, nu
altceva. Am băgat eu de seamă de mult că ai vrea să şterpeleşti ceva de pe
aici. Dar n-are să-ţi meargă, pentru că, deşi sunt femeie în vârstă, vederea
îmi este încă destul de bună, ca să citesc în sufletul unora ca tine ce au de
gând să facă. Pleacă de aici, căci altfel chem poliţia!
Aceste cuvinte aspre au ieşit într-o
dimineaţă din gura unei femei bătrâne, care avea la colţul străzii o gheretă în
care vindea de-ale mâncării: covrigi, gogoşi, plăcinte şi altele. Dându-şi
astfel drumul necazului ei, mânia i-a căzut pe un băiat care în clipa aceea era
numai la câţiva paşi de plăcintele şi cornurile atrăgătoare; hainele lui
zdrenţuite şi privirile lui lacome te făceau să crezi că bătrâna are dreptate.
Cu toate acestea, acel băiat sărman ar fi
avut nevoie mai degrabă de milă decât de cuvinte aşa de aspre şi de jignitoare.
Trecuseră abia câteva săptămâni de când îşi pierduse mama, singura care îl
iubise mult şi care murise după o boală îndelungată. Cu toate că mama lui
rămăsese de mulţi ani văduvă şi fusese săracă, totuşi, pe cât au ajutat-o
puterile, a lucrat pentru băiatul ei şi s-a îngrijit de hrana şi de îmbrăcămintea
acestuia. Apoi însă, îmbolnăvindu-se, a trebuit să treacă prin grele încercări.
Simţea cum puterile îi scad şi sfârşitul i se apropie. S-a gândit, se înţelege,
la soarta sărmanului ei fiu, pe care îl lăsa orfan într-o lume plină de durere
şi de necazuri, dar nu putea să-l dea în seama vreunei rude, pentru că singura
ei rudă, un frate, plecase ca marinar şi nu îi mai scrisese niciun cuvânt
măcar. Fără îndoială că biata văduvă ar fi fost doborâtă de durere şi de
deznădejde, dacă nu L-ar fi cunoscut pe Acela care a făgăduit că va avea grijă
de văduve şi de orfani şi care, în toate împrejurările, S-a arătat pentru ai
Săi ca Dumnezeul mângâierii şi Tatăl îndurării. Da, ea Îl cunoştea pe Domnul şi
de aceea putea să-l lase în seama Lui pe copilul ei şi astfel să moară în pace!
Săracul Gheorghe! Acum era orfan. Nimeni nu se interesa de el. Dimpotrivă, când
căuta să se apropie de cineva, era alungat. Făcă niciun adăpost, umbla de colo
până colo. Oare să nu fi fost ascultată rugăciunea mamei lui?
În dimineaţa aceea, când pentru prima oară
îl întâlnim pe acest sărman orfan, el nu mâncase nimic. Poate că mirosul
gogoşilor l-a atras spre ghereta acelei bătrâne, pe care o ajutase deseori, şi
care, de altfel, o cunoscuse şi pe mama lui. Probabil că nu i-a mers bine
astăzi negoţul sau a avut vreo altă supărare, de a fost aşa de mânioasă şi s-a
răstit la bietul băiat care până atunci nu îi dăduse niciun prilej să-i pună
cinstea la îndoială. Oricare ar fi fost cauza, Gheorghe a văzut bine că bătrâna
nu avea nevoie de ajutorul lui. Aceasta i-a adus o amară dezamăgire. Mai mult
decât toate însă l-a durut modul jignitor în care i se poruncise să plece. La
început l-au podidit lacrimile. Pe urmă, pe faţă i s-a citit mânia; necăjit,
bombănea întruna: „N-am furat niciodată şi nu pot să fiu învinuit de aşa ceva.
Ah, dacă trăia mama, nu răbdam acum de foame şi de frig! Acum, nimeni n-are
grijă de mine şi mă ocăreşte, ca şi cum aş fi...”
Nu şi-a sfârşit bine gândul, când deodată
s-a auzit o mare gălăgie nu departe de el. Un tânăr, care trecea pe la colţul
străzii cu o roabă, s-a apropiat prea mult de ghereta bătrânei, a atins stâlpul
care o sprijinea şi i-a răsturnat masa, aşa că tot ce se afla pe ea s-a
rostogolit pe stradă. Toate acestea s-au petrecut într-o clipă şi, înainte de a
se dezmetici bătrâna din spaimă şi de a izbucni în vaiete gălăgioase şi în
ocări, făptuitorul s-a făcut nevăzut. Toate gogoşile şi cornurile erau pe jos,
care încotro, iar bătrâna stătea furioasă în mijlocul comorilor ei, strângând
din pumni şi blestemând pe cine i-a făcut una ca asta. Era o privelişte de care
nu ştiai dacă trebuie să râzi sau să-ţi fie milă. Gheorghe nu râdea. La început
a simţit chiar milă în inima lui; pe urmă, aducându-şi aminte de jignirea
suferită, a început să se bucure că a fost răzbunat. Dacă bătrâna nu s-ar fi
purtat înainte aşa de rău cu el, s-ar fi grăbit să o ajute. Acum însă, mâhnirea
îl făcea să nu se simtă în stare să-i dea o mână de ajutor.
„M-a făcut hoţ”, bombănea el întruna. „Să se
ajute singură! Te pomeneşti că o să creadă că vin numai ca să-i fur vreun corn.
Parcă mama nu m-a învăţat şi alte lucruri decât să pun mâna pe lucrul altuia!”
În clipa aceea, privirea i se opri pe o
gogoaşă care se rostolise până aproape de picioarele lui; şi, uitându-se la ea,
gândurile îi fugiră în altă parte. Din nou începu să simtă foamea cu toată
puterea ei. Ah, ce mai gogoaşă! Doar să întindă mâna şi era a lui! Dar mama, ce
ar fi zis mama? Cugetul îl sfătuia să fugă de păcat ca de şarpe. Dar Gheorghe
nu fugi. Pofta creştea, iar glasul cugetului amuţi treptat. Nimeni nu se uita
la el, iar bătrâna se tot plângea de necazul ce i se întâmplase şi tot blestema
pe tânărul care i-l făcuse. Câteva clipe, băiatul stătu nehotărât şi tremurând.
Răsuflarea îi era scurtă şi întreruptă. Inima îi bătea cu putere. Lupta
lăuntrică creştea din clipă în clipă. Deodată se aplecă, luă repede gogoaşa şi
fugi cu graba pe care i-o dădea un cuget rău, lăsând-o pe bătrână să-şi plângă
soarta. Ah, acum era un hoţ!
