Nu este mai mare dragoste...

 

Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.

Ioan 15.13

 

Despre prietenie

 

   Silvia și Elena sunt de fapt prietene foarte bune. Dar, în ultima săptămână, lucrurile au explodat între ele. Silvia s-a simțit foarte rănită. Și nu știa deloc cum să se comporte față de accesele de furie ale Elenei. În această dimineață însă, Silvia a primit o scrisoare de la Elena.

   Cu inima bătându-i cu putere, Silvia se uită la pachetul din mâna ei. Deschide cu grijă hârtia creponată de culoare verde și vede o carte. Pe copertă este înfățișat un ursuleț maro de pluș, Steiff, care privește mai degrabă morocănos și pare cam ciufulit. Deasupra sunt scrise cu litere galbene, care parcă au fost pictate: Citate colecționate de ursulețul Teddy – și ca subtitlu: „Despre prietenie”. Pe copertă este lipită o felicitare mică. „Te rog să mă ierți! Îmi pare rău!”

   Silvia răsuflă ușurată. Este atât de bucuroasă, pentru că cearta cu Elena a apăsat foarte mult asupra ei. „Mulțumesc, Doamne Isuse”, șoptește ea încet. „Îți mulțumesc că ai reparat problema dintre noi!”

   Silvia se adâncește în carte. Se uită la fotografii. Urși de culoare mai închisă și mai deschisă, mari și mici, prietenoși și morocănoși, unii îmbrăcați, alții cu șapcă sau cu fundă. Sub fiecare imagine este câte un citat despre prietenie.

   Silvia dă paginile înapoi. Pe prima pagină este scris cu scrisul delicat și oarecum mâzgălit al Elenei: „Pentru Silvia, prietena mea cea mai bună”. Silvia se bucură. Ea deschide pagina următoare. Deasupra este scris „Povestea ursulețului Teddy”. Silvia se apleacă cu nerăbdare asupra textului:

 

   Noiembrie 1902: Theodore „Teddy” Roosevelt, președintele Americii, se afla în Mississippi pentru a rezolva o dispută de frontieră între Mississipi și statul vecin Louisiana. În acea dimineață, el și tovarășii săi au pornit la vânătoare pentru a se relaxa puțin de la treburile guvernamentale. În zonă erau mulți urși. Dar în acea zi, niciun animal nu traversa poteca vânătorilor. După masa de prânz, s-a zvonit că a fost văzut un urs. Entuziasmat, grupul de vânătoare a pornit la drum. Au găsit un urs mic și speriat legat de un copac.

   Imediat, președintele Roosevelt și-a lăsat arma jos. „Nu am de gând să împușc acel pui de urs”, a spus el indignat. „Copiii mei nu m-ar ierta niciodată pentru acest lucru.”

 

   La scurt timp după aceea, un caricaturist a auzit despre întâlnirea lui Roosevelt cu ursul și a desenat o imagine cu președintele mângâind un ursuleț. Titlul desenului: „Delimitarea frontierei în Mississippi”. Americanilor le-a plăcut desenul. De aceea, caricaturistul a revenit mereu la micul ursuleț în desenele sale, care era adesea reprezentat pe marginile desenelor ca un comentator și care acum era numit „Ursul lui Teddy”.

 

   În aceeași perioadă, în Germania, Margarethe Steiff, o producătoare de jucării, paralizată, era ocupată cu proiectarea unui ursuleț de pluș. Ea s-a bazat pe schițele pe care nepotul ei, Richard, le făcuse cu urșii de la grădina zoologică din Stuttgart. Margarethe Steiff nu a fost mulțumită de proiecte sale, dar lui Richard i-au plăcut ursuleții și i-a expus la Târgul din Leipzig.

   Un angrosist american a descoperit urșii și a cumpărat imediat 3.000 de exemplare. În scurt timp, 12.000 de urși Steiff au traversat Oceanul până în America, unde au fost comercializați de oameni de afaceri plini de imaginație sub numele de „ursuleții lui Teddy, direct din Germania”. „Ursulețul de pluș” și-a început marșul triumfal.

 

   De la inventarea sa în 1903, ursulețul de pluș a fost una dintre cele mai populare jucării, foarte iubită de fete și de băieți. El este o creatură plină de iubire, un prieten care vrea să se împrietenească cu toată lumea...

   Silvia lasă cartea din mână. O poveste frumoasă, gândește ea. Dar – un ursuleț de pluș ar dori să se împrietenească cu toată lumea? Aceasta nu poate face nicio jucărie! Chiar și oamenilor le este greu să se împrietenească unii cu alții, pentru că neîncrederea și teama, invidia și resentimentele sunt atât de adânc înrădăcinate în inimile lor. Dar Silvia știe: acolo unde Dumnezeu face o persoană complet nouă prin credință, în acea inimă pot intra dragostea și încrederea. Și dorința de a ierta și de a se împăca, astfel încât prietenia să crească.

 

 

Cum a apărut Biblia? (4)

 

Qumran (I)

 

Israel, anul 70 d.Hr. Marea armată romană ocupase Israelul. Capitala Ierusalim era cucerită, iar Templul distrus prin incendiere. Fiecare oraș care nu se preda era amenințat cu aceeași soartă. Armata era deja la porțile Ierihonului...

 

Într-o așezare de pe malul Mării Moarte, la doisprezece kilometri de Ierihon, era mare agitație. Pergamentele valoroase, inscripționate, trebuiau ascunse cât mai repede posibil. Unele dintre ele erau deja în acel moment vechi de peste 300 de ani. Ele conțineau cel mai important text din istoria lumii: Cuvântul lui Dumnezeu. În mod repetat, sulurile au fost copiate manual, cu mare grijă. „Sperăm că nu vor cădea în mâinile jefuitorilor”, au gândit locuitorii acelei așezări...

 

Ei au înfășurat cu grijă pergamentele în pânză de in și le-au pun în urcioare de culoarea nisipului. Apoi, capacele au fost sigilate cu ceară de albine. Câțiva bărbați care știau să țină un secret au ascuns urcioarele de lut sigilate cu conținutul lor neprețuit în siguranță în peșterile din acea zonă. „Când jefuitorii vor pleca, vom putea recupera din ascunzătorile lor pergamentele scrise de mână ”, s-au gândit sătenii și au fugit. Ei însă nu s-au mai întors niciodată...

 

Aproape 1900 de ani mai târziu, în același loc:

Muhammad adh-Dhib locuia cu părinții săi în această regiune deșertică. Ei erau nomazi. Împreună cu animalele lor, se deplasau de la o sursă de apă la alta. Viața era grea. Tribul era sărac. Copiii nu puteau merge la școală. Fetele trebuiau să muncească în tabără, iar băieții să păzească animalele.

 

Într-o zi de primăvară din anul 1947, Muhammad se deplasa din  nou cu turma tatălui său. Soarele ardea cu putere. Animalele erau însetate și flămânde. Nu exista aproape nimic de mâncare în această regiune aridă. Dintr-o dată, a observat că o capră a dispărut. „Poate că a căutat umbră la intrarea într-o peșteră”, s-a gândit el. Dar pe căldura aceea chiar nu avea chef să se urce în fiecare peșteră. Muhammad trebuia însă să găsească din nou capra. Ea valora o grămadă de bani, iar dacă nu o găsea va avea mari probleme în tabără.

 

Pe un platou, el a căutat niște pietre potrivite. Știa să țintească bine. A lovit fără greș în prima intrare în peșteră – clang! Sunetul nu părea să se audă ca și când piatra ar fi lovit o capră! Părea a fi un urcior de lut care s-a spart! El cunoștea bine acest sunet. Muhammad tremura de emoție. „Mă întreb dacă am găsit monede de aur”, și-a spus el cu emoție. Dintr-o dată nu i-a mai păsat de turmă. Avea un singur gând: să intre în peșteră!

 

Băiatul beduin s-a cățărat cu îndemânare pe peretele abrupt de gresie. Câteva minute mai târziu, epuizat, a ajuns la intrarea în peșteră. Un miros de mucegai aproape că i-a tăiat respirația. În cele din urmă, ochii lui s-au adaptat la întuneric. Într-un colț a văzut ceva care arăta ca niște coloane care ieșeau din pământ. Cu grijă, el a pășit pe terenul murdar și lipicios al peșterii. „Acestea sunt urcioare de lut”, a remarcat el. Muhammad a tras unul până la intrarea în peșteră și a scos din el un pergament de piele neagră și murdară. Era scris, dar nu putea citi caracterele ciudate.

 

Cu greu, cu o singură mână liberă, el a coborât pe peretele abrupt de stâncă. A fugit repede în tabără și le-a spus oamenilor săi ce a găsit. Beduinii au pornit imediat să caute în peșteră. Nu numai că în urcioarele de lut se aflau pergamente vechi, ci peste tot peștera era plină de bucăți de piele scrisă.

 

Beduinii au luat tot ce au putut căra. Puțin mai târziu, ei i-au arătat descoperirile lor unui șeic din Betleem, care nici el nu a putut face nimic cu ele. Dar șeicul a avut o idee bună. El îl cunoștea pe cizmarul Kando, care, pe lângă atelierul său de cizmărie, făcea în secret și comerț cu antichități. Și Kando se pricepea...

 

Continuarea acestei relatări captivante o veți afla luna viitoare. Dar un lucru poate fi deja dezvăluit, și anume că descoperirile lui Muhammad confirmă acest lucru: Nu există nicio altă carte din istoria lumii care să fi fost copiată cu atâta atenție de-a lungul mileniilor ca Biblia.

 

Frumusețea

 

   O fetiță se plângea adesea mamei că s-a născut urâtă. Nu-i plăcea deloc cum arată. Celelalte fetițe îi păreau mult mai drăguțe și mai simpatice decât ea. Colegele ei de școală îi spuneau că atunci când va crește mare, va scăpa ușor de acest cusur cu ajutorul fardului. Mama i-a explicat însă că frumusețea omului nu depinde de înfățișarea lui exterioară și că, dimpotrivă, fardul urâțește oamenii. Și a adăugat că ea știe secretul adevăratei frumuseți. Fetița, care dorea nespus de mult să fie frumoasă, a rugat-o să-i încredințeze și ei acel secret.

   Mama i-a spus să-și aducă un scăunel și să se așeze alături de ea.

   „Trăia odată o fetiță urâtă foc”, a început mama.

   „Eu sunt! Este vorba despre mine!”, a strigat fetița.

   Mama însă a rugat-o să nu o întrerupă și a continuat:

   „Fetița aceasta nu asculta de părinți, era obraznică și necuviincioasă.”

   „Întocmai ca mine”, a întrerupt-o iarăși fetița, dar mama și-a urmat povestirea, fără să-i dea vreo atenție:

   „Și fetița aceasta urâțică s-a visat odată lângă izvor – izvorul frumuseții. Cine se spăla în apa acelui izvor, devenea pe loc frumos ca nimeni altul. Fetița se pregătea să sară în apă, dar cineva a oprit-o.”

   „Cine? Cine?”, a întrerupt-o iarăși fetița și mama i-a răspuns:

   „În fața ei apăruse un înger care nu i-a îngăduit să intre în apă. El i-a poruncit să se întoarcă acasă și o lună întreagă să facă numai fapte bune și să nu se supere nicio singură dată. Și abia atunci să vină la izvorul fermecat. Ce putea face fetița? S-a întors necăjită acasă și a urmat întocmai porunca îngerului. Peste o lună, ea a venit iarăși la izvor, dar îngerul nu a lăsat-o nici de data aceasta să intre în apă, poruncindu-i să fie bună și ascultătoare timp de încă trei luni. Ea dorea atât de fierbinte să devină frumoasă, încât s-a învoit și de data aceasta. Acasă se purta atât de bine, încât părinții nu se mai puteau sătura privind la ea.

   Peste trei luni ea a venit iarăși la izvor. Îngerul i s-a arătat iarăși și fata a reușit să vadă o fețișoară frumușică și zâmbitoare în apa izvorului. «Cine să fie oare?», s-a întrebat ea. Îngerul a venit alături și i-a spus: «Este chipul tău. Și este atât de frumos, încât nu mai trebuie să te cufunzi în apă.» Fetița s-a trezit și a încercat să-și explice visul. Ea a înțeles că aflase secretul frumuseții și de atunci se purta așa precum o învățase îngerul. Peste câteva luni fețișoara ei a devenit atât de drăgălașă, încât trecătorii se opreau pe stradă să o admire.”

   Mama și-a încheiat aici povestirea și fetița a înțeles totul, fără să-i mai ceară vreo explicație.

   „Am să încerc și eu așa”, a spus ea încet, „dar te rog să mă ajuți și tu, mămică. Și roagă-te lui Dumnezeu să-mi dea tăria necesară, ca să pot fi întotdeauna ascultătoare.”