Inima nouă

  Patrik, numit Pat, era păstor într-un ţinut mlăştinos şi sărăcăcios al Irlandei. Tatăl său păştea vitele moşierului. Nu e nevoie de o menţionare deosebită, pentru a spune că tatăl şi fiul erau săraci. Ei locuiau într-o căsuţă sărăcăcioasă care primea lumină printr-o singură fereastră. Cu toate aceastea, era căminul lor drag.

  Tatăl şi fiul aveau o carte pe care o iubeau mai presus de orice. Erau îndreptăţiţi să facă acest lucru, pentru că acestei cărţi îi datorau tot ceea ce îi făcea fericiţi. În ea era scris că, în ciuda sărăciei lor, ei erau împăraţi şi preoţi.

  Într-o seară când Pat şedea în faţa căsuţei cu Biblia pe genunchi şi aştepta întoarcerea tatălui său acasă, auzi deodată vocea puternică a moşierului prietenos şi bun la inimă, care răsări înaintea lui ca din pământ.

  - Ei, băiatul meu, ce găseşti tu în acestă carte groasă şi veche? Cât am citit în ea, n-am înţeles nici jumătate din cele citite.

  - Daţi-mi voie, domnia voastră, să vă întreb: Nu adeveresc chiar cuvintele dumneavoastră cât de adevărată este această carte? Nu aţi citit că El „a ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-a descoperit pruncilor“ (Luca 10.21)? Dumneavoastră, stimate domn, sunteţi bogat ca un împărat şi înţelept ca un episcop şi totuşi nu sunteţi sigur că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu; iar noi, săraci ca oile noastre şi nu cu mult mai deştepţi decât ele, înţelegem această carte. Ea este hrană şi băutură pentru inimile noastre. Noi suntem bogaţi, căci avem acest dar minunat. Noi suntem, să mă scuzaţi, domnia voastră, mai bogaţi decât dumneavoastră.

  - Nu te grăbi, băiatul meu, nu te grăbi, replică moşierul zâmbind. Ce crezi, nu i-ar plăcea tatălui tău să fie în locul meu?

  - Niciodată, stimate domn! strigă băiatul. Să renunţe tatăl meu la cer şi să vândă locul unde se află mama şi frăţiorul meu? Să renunţe la Hristos? Nu, domnia voastră. Dumneavoastră nu aveţi bani suficienţi pentru a cumpăra „inima nouă“ pe care i-a dat-o Domnul nostru Isus! Spunând aceste cuvinte, strânse cu amândouă mâinile Biblia la piept.

  - „Inima nouă“ pe care i-a dat-o Isus? întrebă nobilul. Cum e posibil acest lucru?

  - Domnia voastră îmi amintiţi de un fruntaş al iudeilor care a venit la Isus noaptea. Şi el a întrebat: „Cum se poate face aşa ceva?“, când Domnul Isus i-a spus: „Trebuie să te naşti din nou“.

  - Ştiu povestea, replică moşierul. Dar cum poate dovedi un om că este născut din nou? Prin ce pot recunoaşte alţi oameni că tatăl tău este născut din nou, că are o inimă nouă, aşa cum spui tu?

  - Domnul Isus nu a încercat să-l convingă prin dovezi pe fruntaş. De aceea nici eu nu vreau să fac acest lucru. Dar, domnia voastră, permiteţi-mi o întrebare: Dacă vedeţi un om mergând pe un drum de ţară, îl rugaţi să se oprească şi să vă dovedească că e născut? Nu, pentru că vedeţi că aşa este; altfel, nu ar umbla viu în faţa dumneavoastră. Deci, dacă cineva vede ce viaţă spirituală duce astăzi tatăl meu, care odinioară trăia în păcat, cum merge pe calea spre cer, poate să vadă că el este născut din nou, fără a avea nevoie de o altă dovadă.

  Nobilul nu mai zâmbi. Îl privi cu seriozitate în ochi pe băiatul sărac care numea o convingere proprietatea lui, o convingere pe care el nu o cunoştea, dar din cauza căreia începea să-l invidieze.

  - Pat, spuse el, a fost un timp în viaţa mea când mi-am dorit şi am cerut aceeaşi credinţă. Nu aveam de cerut nimic altceva pentru mine în această lume; ştiam însă şi faptul că nu pot lua în veşnicie bogăţiile cu mine. De aceea îmi doream ceva mai de preţ decât aceste bogăţii. Pe atunci L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea o inimă nouă, dar El nu mi-a ascultat rugăciunea, cu toate că tatăl tău spunea că El face acest lucru.

  - O, stimate domn, atunci nu v-aţi rugat bine. Dumneavoastră aţi venit la Dumnezeu ca moşier bogat şi aşa aţi vrut să rămâneţi înaintea Lui. Dar în faţa lui Dumnezeu, cel mai bogat şi mai bun om este sărac şi păcătos. Dar dumneavoastră nu aţi vrut să fiţi aşa. Astfel, Dumnezeu nu a putut să vă asculte rugăciunea. O, dacă aţi vrea, domnia voastră, să mergeţi la Dumnezeu ca un om simplu, sărac! Dar acest lucru ar fi, după părerea dumneavoastră, o înjosire. Nu, domnia voastră, pe această cale nu Îl veţi găsi niciodată pe Domnul spre mântuirea dumneavoastră.

  - Cum ai mers tu la El, Pat? a vrut să ştie moşierul.

  - Ca un nenorocit, ca un copil păcătos şi vinovat; aşa am şi fost. L-am rugat să mă ierte şi i-am recunoscut că sunt foarte rău. Ştiam şi faptul că nu pot pretinde îndurarea lui Dumnezeu, căci, deşi eram doar copil, păcătuisem deseori împotriva Lui.

  - Pat, băiatul meu, replică moşierul mişcat, surprins de mărturisirea desluşită, tu vorbeşti ca un episcop şi totuşi eşti numai un păstor. Nu te înşeli?

  - Imposibil, stimate domn, strigă Pat. Eu am Cuvântul lui Dumnezeu care nu înşală niciodată.

  - Dar te poţi înşela în însemnătatea Cuvântului pe care se bazează credinţa ta, spuse moşierul.

  - Ah, domnia voastră, Cuvântul este însă aşa de lămurit, că oricine îl poate înţelege. Chiar el spune acest lucru (Pat răsfoi Biblia până găsi locul căutat): „Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă...; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească“ (Isaia 35.8).

  - Şi ce ai făcut pentru a veni la credinţă?

  - Nu m-am hărţuit cu gândurile mele rele. Am citit cuvintele Domnului Isus şi le-am crezut. El spune: „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi“. De aceea m-am dus la El, pentru că am fost un păcătos.

  - Şi acum eşti sigur că ai o inimă nouă?

  - Simt că nu e aceeaşi inimă veche care îmi bate în piept. Când aveam inima veche, uram pe toţi aceia cărora le mergea mai bine decât mie. Când mă târam îngheţat şi flămând prin mlaştină, priveam deseori la fiii dumneavoastră bine îmbrăcaţi şi mai ales la moşia domniei voastre unde călăreau ei pe caii lor mândrii. Atunci, inima veche spunea: „De le-ar merge odată rău şi acestor înfumuraţi! De ce nu sunt nobil, de ce trebuie să stau cu picioarele în mlaştină până la fluiere şi să pasc vacile?“

  - Dar, Pat, nu m-aş fi gândit că ai avut aşa de multă răutate în inima ta, replică moşierul dând din cap.

  - Ah, domnia voastră, cu aceasta nu ştiţi totul, nu ştiţi ce gânduri rele au fost în inima mea. Dar mai bine tac. Domnul meu ar fi necinstit prin aceasta. Băiatul suspină.

  - Şi ce fel de gânduri ai acum, Pat, când îi vezi pe băieţii mei cuminţi?

  - Acum, când îi văd, domnia voastră (vorbind, păstorul îl privea, fără să ascundă ceva, în ochi pe stăpânul său), mă bucur şi mă rog: „Doamne, arată-le dragostea Ta! Dă-le orice binecuvântare pe care o ai de dăruit pe pământ, dar nu-i înzestra prea mult cu bogăţie deşartă! Dăruieşte-le harul Tău şi o locuinţă care e mult mai bună decât curtea boierească, o locuinţă în cer!“ Într-adevăr, domnia voastră, astăzi pot spune că iubesc pe toţi oamenii, pentru că ştiu că sunt iubit de Dumnezeu şi pentru că am o inimă nouă. Dacă domnia voastră urmaţi exemplul meu şi mergeţi la Isus nu ca moşier bogat, ci ca păcătos care are nevoie de mântuire, atunci veţi fi aşa de fericit cum sunt eu astăzi şi atunci veţi afla spre ce vă atrage inima nouă.

  Cu aceste cuvinte se încheie povestea despre Pat, săracul păstor irlandez. Ea mi-a fost trimisă de un vechi prieten de-al meu cu menţiunea: întâmplare adevărată. Dar ce s-a ales de băiatul neobişnuit de înzestrat - acest lucru e dovedit de răspunsurile şi explicaţiile lui înţelepte - nu ştiu, şi nici dacă stăpânul său, moşierul, a urmat sfatul lui bun, adică să primească în dar „inima nouă“ de la Isus Hristos. Sper totuşi că moşierul a făcut acest lucru. Bănuiesc de asemenea că este vorba de o relatare a moşierului însuşi. Dar toate acestea n-au o importanţă aşa de mare. Mult mai important e următorul lucru: cititorul să pună la inimă lecţia pe care o conţine întâmplarea şi, asemenea lui Pat, tânărul păstor, să se lase apoi învăţat de noul său Domn, pentru ca să poată fii altora un indicator spre fericirea şi spre viaţa adevărată.