Ioan trei-şaisprezece

   Este aproape de miezul nopţii. Pe străzile lăturalnice întunecoase ale marelui oraş bate un vânt rece de iarnă. În gerul cumplit stă un băiat îmbrăcat sărăcăcios. Nu are casă, nu are părinţi, nu are prieteni. A fost convins de o bandă de tineri hoţi să-i ajute pe post de pază la o spargere planificată. În noaptea aceea trebuia să se anunţe de la un anumit loc.

   Cum stătea aşa şi aştepta, ud şi tremurând de frig, o mână se puse deodată pe umărul lui. Era întuneric, aşa de întuneric, încât aproape dacă puteau să se observe unul pe celălalt. Băiatul se sperie, dar o voce care suna prietenos întrebă:

   - Ce faci aici, aproape de miezul nopţii? Cineva de vârsta ta nu mai are ce căuta la această oră pe stradă! Pleacă acasă, în pat!

   - Nu am nici casă şi nici pat!

   - Este foarte rău. Dar dacă îţi fac rost de o casă şi de un pat, vei merge acolo?

   - Desigur, imediat, răspunse băiatul.

   - Bine, pe strada Lungă nr. 147 vei găsi un pat.

   Înainte ca necunoscutul să poată vorbi mai departe, băiatul a vrut deja să o ia la fugă.

   - Stai, stai! Cum vrei să intri în casă? Ai nevoie de o legitimaţie, altfel nu te lasă să intri. Aici ai una. Ştii să citeşti?

   - Nu.

   - Atunci ţine minte parola: Ioan-trei-şaisprezece.

   Bucuros şi plin de aşteptare, băiatul alergă pe străzile întunecate, în timp ce repeta mereu: Ioan-trei-şaisprezece. Curând găsi strada marcată şi numărul de casă indicat. Puţin încurcat apăsă soneria. Un bărbat deschise şi o voce joasă întrebă:

   - Cine este acolo?

   - Eu! Vă rog, domnule, eu, Ioan-trei-şaisprezece, răspunse el cu glas tremurător.

   - În regulă, vino înăuntru, ai parola corectă.

   Imediat după aceea, băiatul stătea într-un pat aşa de cald cum nu mai cunoscuse niciodată unul la fel. În timp ce se gândea puţin la cele întâmplate, îşi spuse: „Ioan-trei-şaisprezece este un nume frumos. Trebuie să-l ţin minte.“ În dimineaţa următoare primi la micul dejun pâine şi lapte, pe care le înghiţi repede. Dar apoi trebui să părăsească această casă. Astfel alerga ca de obicei pe stradă, dar se temea să nu întâlnească pe unul din banda de tineri. Poate îl căutau, pentru că în noaptea aceasta nu rămăsese la postul lui. Fără să ia seama la circulaţie, alergă peste stradă, a fost accidentat de o maşină şi aruncat cu putere la pământ. Rănit grav a fost dus la următorul spital. În delirurile lui febrile repeta întruna: „Ioan-trei-şaisprezece... era pentru a mă salva.“ Aceste cuvinte le-au auzit şi ceilalţi pacienţi din salon. S-au întrebat la ce se referea băiatul cu aceste cuvinte.

   Unul dintre ei a citat cunoscutul verset din Biblie, la care se referea:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.“

   „Era pentru a mă salva“, deliră băiatul mai departe.

   După câteva zile deveni iarăşi conştient şi privi mirat în jurul său. Unde se afla acum?

   Pacientul din apropierea lui îl întrebă:

   - Ioan-trei-şaisprezece, cum îţi merge?

   - De unde ştiţi noul meu nume?

   - Foarte simplu, ai repetat zile la rând: Ioan-trei-şaisprezece. Ştii de unde vine acest nume? Din Biblie!

   - Biblie? Ce este aceasta? Băiatul nu auzise încă niciodată ceva despre Biblie, cartea lui Dumnezeu pentru oameni.

   - Citiţi-mi, l-a rugat el. Aceasta se întâmpla în fiecare zi din nou. Mereu dorea să ştie mai mult. El absorbea cuvintele, cum un om însetat bea apă.

   Ele îl făceau fericit. Niciodată nu auzise aşa ceva.

   Înţelese curând că „Ioan-trei-şaisprezece“ era mai mult decât un nume. Era vestea despre dragostea lui Dumnezeu pentru el şi pentru oricine crede în Domnul Isus Hristos. Trecură câteva zile. Băiatul se însănătoşi încet şi nu putea să înceteze să vorbească despre marea bucurie care venise în viaţa lui.

   Într-o zi a fost adus în salon un bărbat bătrân. Bărbatul era foarte bolnav. Când sora medicală veni dimineaţa devreme să facă tura, îl întrebă:

   - Cum vă simţiţi astăzi?

   - Rău, rău, mormăi bătrânul. Cine mă poate ajuta? Mi-e teamă de moarte! Ce trebuie să fac, ca să nu ajung în iad?

   - Îmi pare rău să vă văd aşa, dar nici eu nu ştiu ce sfat să vă dau. Cu aceste cuvinte, sora dispăru.

   Sărmanul bărbat gemea tare: „Dumnezeule, îndură-Te, sunt un păcătos atât de mare. Nu pot muri. Ce trebuie să fac?“ Băiatul auzi totul.

   - Domnule, spuse el, eu ştiu ceva ce vă poate ajuta – foarte sigur – şi pe mine m-a ajutat.

   - Spune-mi imediat!

   - Aici este. Ascultaţi: „Ioan-trei-şaisprezece“. Auziţi?

   - Da, da, spune mai departe!

   - „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.“

   Încă multe altele i-a relatat băiatul vecinului său bătrân bolnav. Mai ales i-a vorbit despre faptul că Dumnezeu iartă oricui păcatele care le recunoaşte înaintea Lui şi crede în Domnul Isus.

   Atunci bătrânul înţelese că există numai o cale, pentru a ajunge în cer. El a crezut în Domnul Isus, a recunoscut în faţa lui Dumnezeu păcatele lui şi a fost mântuit. Era aşa de fericit, cum nu mai fusese niciodată în viaţa lui.

   Şi tu doreşti desigur ca să fii odată în cer!? Atunci fă exact ca băiatul şi bărbatul bătrân. Crede că Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, a trebuit să moară pentru păcatele tale. Recunoaşte în faţa lui Dumnezeu tot răul pe care îl ştii. Dumnezeu te iartă şi poţi trăi de acum fericit cu Domnul Isus.